Trăim într-o perioadă în care suntem grăbiți în tot ceea ce facem, în care suntem, poate, mult prea egoiști, în care suntem înnebuniți de a AVEA și în care ne setăm copiii să obțină cu orice preț diplome peste diplome. Și ce dacă nu le place ceea ce-am ales noi pentru ei, și ce dacă nu vor merge de plăcere la serviciu și vor fi niște medici, ingineri, manageri etc. mediocri… Important este să aibă funcții și bani. Dar cum rămâne cu opțiunea lor? Cum stă treaba cu respectul pentru meserii, chiar și pentru “alea de jos”, cum am fost îndobitociți să le privim și în care eram amenințați că vom ajunge dacă nu vom învăța, dar de care avem nevoie ca de aer? Cum rămâne cu respectul pentru oamenii care le practică?
Un cadru didactic de la Colegiul Național „Jean Monnet“ din Ploiești ne oferă, înainte de toate, nouă, celor mari, o lecție despre respect și apreciere față de acei oameni pe care, de multe ori, nu-i vedem. Voi reda mai jos scrisoarea integrală, trimisă de către învățătoarea Manuela Geană (foto):
Meseria e brățară de aur…
Cu toții știm aceste cuvinte. Dar «cuvintele sunt doar cuvinte, fără inimă, nu au nici un sens», spune un proverb chinezesc.
Cuvintele: muncă, meserie, creativitate au greutatea lor… Poți fi creativ în orice domeniu, dar asta depinde de tine, de dorința ta de a face ceva diferit, ceva care să dea sens și prospețime lucrului bine făcut.
Dacă aș vorbi despre creativitatea și sensibilitatea învățătoarelor de la C.N «Jean Monnet», Ploiești, n-ar mira pe nimeni, deoarece acestea se regăsesc în structura lor sufletească și parcă se nasc odată cu ele pentru a înflori, treptat, în viața bucherilor.
Ce este de-a dreptul uluitor și demn de admirat este creativitatea «la coada măturii». Iar când folosesc expresia aceasta, mă refer la meseria de femeie de serviciu într-o școală și, nicidecum, nu-i acord o conotație peiorativă.
Școala e școală… Cu elevi mici și mari.
Cu cei mici de tot e mai greu: una-două, varsă borcănelul de la acuarele, câte unul vomită, iar alții, din cauza «emoțiilor», nu știu cum să folosească în mod corect toaleta. La toate aceastea, însă, răspunde cum promptitudine «halatul albastru». Halatul albastru din Corpul C al C.N «Jean Monnet» este mic pentru că îmbracă un om mic, dar MARE în același timp. E MARE pentru că îi pasă dacă chiuvetele sunt curate sau dacă reușesc să sclipească precum un ochi de apă în bătaia soarelui. Îi pasă cu ce impresie pleacă oaspeții ce calcă pragul școlii. Clasele sunt totdeauna foarte curate și aerisite, deseori parchetul este curat și dezinfectat. Și dacă se întâmplă ca, în jurul prânzului, să fie într-o mică pauză, o transformă imediat în DĂRUIRE. Dăruiește atenție și timp celor mici: îi îmbracă, le prinde fularul sau le așază în spate ghiozdănelul. Strânge cu grijă toate lucrușoarele uitate atât în clasă, cât și în curte pentru ca a doua zi să înceapă «cursa». Aleargă din clasă în clasă până bluza sau șepcuța își găsește proprietarul.
Și cum la iubire se răspunde cu iubire, adesea, copiii vin s-o îmbrățișeze.
Consider că, alături de cadrele didactice, și ea participă în fiecare zi la bunăstarea fizică, psihică și socială a micuților ce petrec patru ore pe zi în școala noastră. Este o prelungire a gândurilor noastre, a atitudinilor noastre și împreună predăm, zilnic, lecții de disciplină, ordine și curățenie, lecții de frumos. Și cred că cea importantă este aceea în care înveți cum să devii OM.
Vreți să știți cine este doamna «albină»? Numele ei este ADRIANA RĂDOI.
(MANUELA GEANĂ, învățător C.N “Jean Monnet”, Ploiești)
Adriana Rădoi face, zilnic, naveta din comuna Brazi, are 37 de ani și este mama unei fetițe căreia îi împărtășește, zi de zi, respectul pentru om și pentru muncă. Iubește copiii, îi place să ajute, dar își dorește să facă acest lucru și la un alt nivel, motiv pentru care este și cursantă a unei posticeale cu profil sanitar din Ploiești.
