Cobor scarile grabita, dorindu-mi ca ziua de azi sa treaca cat mai repede. Mana dreapta, in mod involuntar, face semnul crucii. In ritmul tocurilor, cadentat, repet in gand, scurt: Doamne ajuta-ma! Apoi ma intreb ce mi-a venit, de-mi fac cruci pe scara blocului, riscand sa fiu surprinsa de vreun vecin care sa ma catalogheze cel putin ciudata. Stiu! Frica! Frica de viitorul obscur ma indeamna sa cer ajutor unei instante supreme. Oare m-a auzit Dumnezeu? Oare doarme? Oare cand si cat doarme Dumnezeu? Iar daca doarme, la cine sa ma rog sa-l trezeasca? Prinsa in vartejul intrebarilor fara sens, ajung la masina, promitandu-mi ca, daca trec cu brio ziua de azi, ma duc la biserica si-i multumesc lui D-zeu. Na, ca am ajuns sa-l conditionez! Nu sunt o fire bisericoasa, dar cateodata, rar ce-i drept, ma surprind dorindu-mi sa trec pragul unei biserici. Ma intreb adesea, de unde am constiinta divinului, si tind sa cred ca mi-a fost transmisa genetic sau telepatic, deoarece cred in existenta unei entitati pozitiva pe care nu vreau deloc sa o cercetez. Marele mister trebuie sa ramana de nepatruns, pentru a permite mintii mele sa viseze frumos. Deci abandonez filosofia si ma centrez pe problema mea reala. Sunt emotionata, speriata, obosita si nervoasa. Urasc starile astea, disconfortul creat de incertitudine, de neprevazut. Caut sa ma calmez, spunandu-mi ca pana diseara totul se va clarifica si voi scapa de grijile sufocante ce-mi strang trupul ca-ntr-o menghina. Trebuie sa gandesc pozitiv; munca mea va fi rasplatita, trebuie sa reusesc, trebuie!
Spre seara, constat ca am o datorie de platit fata de Dumnezeu. Cu pasi sfiosi intru pe usa bisericii. Mana dreapta, involuntar, face semnul crucii, simbol al patimilor lui Hristos. Cu ochii obositi, caut un loc unde sa-mi asez oasele vlaguite. O maicuta tanara toaca marunt din buze, intr-un ritm alert de parca-ar fugari cuvintele, o rugaciune poate, sau o pilda, habar n-am. Oricat ma straduiesc, nu inteleg nimic, si-mi pare rau. Ma refugiez iar in lumea mea interioara, cu propriile-mi ganduri, cu Dumnezeul meu caruia vreau sa-i multumesc pentru ziua de azi. Constat ca sunt atat de epuizata, incat nu ma pot bucura de succesul inregistrat, asa ca ma multumesc sa inchid ochii si sa-mi caut pacea launtrica. Insa linistea mea interioara e deranjata de vocea stridenta a unei batrane, care ma cearta ca am cutezat sa intru in biserica fara broboada pe cap. Incerc sa o ignor, dar ea, comportandu-se ca si cum i-as fi incalcat proprietatea, ma ameninta cu bataia cereasca a lui Dumnezeu. Incerc sa-mi controlez furiile, desi am senzatia ca, pana si sfintii pictati pe zidurile bisericii privesc aceasta scena si se amuzata copios. Nu ma pot abtine si zic ironic: “cred ca pana la D-zeu, o voi incasa, la propriu, de la d-ta.” Acuzele se intetesc… oare ce mi-o fi venit sa o zgandaresc pe biata batrana? Caut sa dreg busuiocul si-mi cer scuze, desi s-a dus naibii toata oaza mea de liniste. Incerc sa inteleg ce motivatie a determinat-o pe batranica sa creada in pedeapsa divina care, concret, capata forma unei pedepse pamantene. De fapt, incerc sa inteleg de ce religiile au promovat imaginea unui d-zeu egoist, ranchiunos, razbunator, inarmat cu un set de reguli intr-o mana si cu un bici, in cealalta. De ce oamenii vulnerabili doresc sa se raporteze la o entitate ostila si amenintatoare care pluteste deasupra lor precum o posibila nenorocire? Nevoia de Dumnezeu porneste din nevoia de protectie, de securitate, de iubire neconditionata. In momentele cand ne simtim vulnerabili, e musai sa credem ca cineva, undeva, ne apara si ne iubeste asa cum suntem. Viata e plina de situatii imposibil de controlat, de gestionat, iar credinta in divinitatea absoluta, mentine treaza speranta ca relele vor fi inlaturate de o forta suprema.
Dezamagita, plec inspre casa. In prag ma intampina copilul meu drag, raza mea de soare, scopul meu de a fi, sensul vietii mele. Constienta ca nu am niciun control asupra destinului ei, incep sa recit in gand: Doamne, iti multumesc pentru sanatatea copilului meu si te rog, te implor, vegheaza asupra lui…..
Citeste mai mult pe http://www.incomodph.ro
Buna, cateodata am o stare in care vreu sa fiu departe… departe de lume. Imi vajaie o intrebare prin mine: Doamne de ce ne lasi sa traim in mocirla asta? Nu mai exista un loc pe pamant in care sa ne refugiem, sa o luam de la zero. Din pacate nimic nu trece fara sa lase urme in subconstientul nostru. Dumnezeu sa te ajute pe tine si pe copilul tau. pa pa.
Buna, cateodata am o stare in care vreu sa fiu departe… departe de lume. Imi vajaie o intrebare prin mine: Doamne de ce ne lasi sa traim in mocirla asta? Nu mai exista un loc pe pamant in care sa ne refugiem, sa o luam de la zero. Din pacate nimic nu trece fara sa lase urme in subconstientul nostru. Dumnezeu sa te ajute pe tine si pe copilul tau. pa pa