MIHAI EMINESCU-SUBSTANŢA VITALIZANTĂ A CUGETULUI ROMÂNESC

Existenţa lui Mihai Eminescu în literatura română constituie darul divin care ne primeneşte simţirea la începutul fiecărui an. Ziua lui de naştere a devenit nu numai o sărbătoare a Poeziei, ci şi prilej de cinstire a Spiritualităţii şi Culturii noastre Naţionale.

Şi în acest an, simţirea lăuntrică ne cheamă tainic în catedrala operei sale pentru a ne mirui şi a ne oxigena spiritul, descoperindu-i noi străluciri, lumini nebănuite ce izbucnesc din adâncurile uriaşei sale cugetări.

Ce omagiu poate fi mai curat şi mai binecuvântat decât să-i recitim gândurile topite în cristale de cuget nepieritor? Chiar dacă unora nu le convine, trebuie să-i dăm dreptate romancierului român care a spus aceste vorbe de aur: O cultură care-şi cinsteşte înaintaşii se cinsteşte pe sine. Poporul nostru, sărbătorindu-l pe Eminescu se sărbătoreşte pe sine. ( D.R.Popescu)

Fenomenalul Poet, omagiat în prima lună a fiecărui an, este, de netăgăduit, parte din substanţa cugetului românesc, fărâmă din respiraţia de spirit a celui ce l-a citit, deci – duhul bun al primenirii limbii româneşti, fiindcă dă senzaţia că se destăinuie fiecărei vârste, deşi este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. ( Nichita Stănescu )

Interpretarea definitivă a operei eminesciene nu s-a produs; întâlnirea cu creaţiile Măriei Sale ne deşteaptă şi astăzi nelinişti incitante, căci noi, când îl citim, îi simţim pulsaţiile. El a fost şi rămâne interior ca o inimă . (ibid)

Dar strigătul abisal al poetului provoacă şi nelinişti malefice în interiorul acelora care sunt atinşi de o anume miopie şi n-au observat în truda creatorului relevarea cauzei fundamentale a artei, dorinţa esenţială de a trăi. Numai cititorul de rea credinţă, intelectualul frustrat şi egoist, n-ar recunoaşte uriaşa personalitate a poetului logodit cu eternitatea.

În ciuda metamorfozei pe care o suferă ţărâna în care s-a întors, Eminescu rămâne neatins, în măreţia sa olimpiană, prin spirit. Se cuvine să ne amintim portretul Poetului universal, conturat esenţial de el, în câteva versuri, care prefigurează modernitatea ce avea să vină. Astfel, creatorul îi destăinuie zeului Odin provenienţa şi substanţa intimă a artistului:.. -Am răsărit din fundul Mării Negre,/ Ca un luceafăr am trecut prin lume,/ În ceruri am privit şi pe pământ/ Şi-am coborât la tine, mândru zeu,/ Şi la consorţii tăi cei plini de glorii./ De cântec este sufletul meu plin. ( Odin şi poetul )