FLORINA-ANTIGONA ORLIC: „Nu sunt de fier, lucrez atât cu mintea, cât și cu sufletul“

Asistentul social sau „medicul fără stetoscop“

Meseria ne alege pe noi sau noi pe ea?! Este o întrebare pe care ne-am adresat-o, cu siguranță, și în ceea ce ne privește, dar și în cazul altora. De multe ori, simțim că avem o menire, iar materiile „preferate“ pe care le studiem și job-ul pe care-l căutăm ne îndreaptă pașii către acel loc unde să îmbinăm cunoștințele acumulate cu plăcerea muncii.

Florina-Antigona Orlic, cea care este protagonista noului capitol dedicat „medicilor fără stetoscop“, a simțit din start că rolul ei este să lucreze „cu oameni și pentru oameni“. Iar lucrul cu omul este, poate, cel mai complicat, de durată, bazat pe anumite abilități, dar, mai ales, răbdare!

Avea să descopere toate aceste detalii încă de la 18 ani, când și-a început activitatea ca asistent medical la Grupul Școlar nr.7 Nedelea, unde, la acel moment, erau internați, băieți din toată țara care săvârșiseră fape penale pentru care nu puteau răspunde penal întrucât erau minori. Astfel a început să aibă de-a face și cu parte din ceea ce presupune asistența socială: procesele de reeducare și reintegrare socială. Aceste provocări au determinat-o pe protagonista noastră să continue pe acest drum, să se informeze, să se perfecționeze, pentru ca în anul 2000, atunci când parte a instituției a fost preluată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova și a fost transformată într-un Centru de Plasament, să dea concurs pentru un post de asistent social cu studii postliceale.

O persoană aparent dură, Florina este, de fapt, un om sensibil. O latură, însă, pe care o lasă foarte puțin să se vadă, pentru că nu vrea să-i fie considerat punct vulnerabil. Un nume atipic, interesant, ales parcă să descrie omul care-l poartă. Ca asistent medical, dar și social, îți trebuie multă tărie de caracter, cunoștințe de psihologie, dar mai ales dorința de a face bine celui care are nevoie de ajutor. Fie că ajunge pe mâna cadrului medical, fie pe cea a asistentului social, cel în cauză are nevoie de ajutor, este un om „bolnav“. Florina s-a ocupat să le acorde celor care au ajuns la ea și tratamentul medical, dar și pe cel uman, educațional, care să-i îndrume să se reintegreze în societate. O societate care, la rându-i, este „bolnavă“…surdă, mută și indiferentă față de acești oameni.

Asistentul social, o chemare!

„Din punctul meu de vedere «asistentul social» este, în primul rând, o chemare. Dacă nu ai o chemare din interior să faci lucrul ăsta, dacă nu îți plac oamenii așa cum sunt ei, și cu părți frumoase, dar și cu părți urâte ( boală, dizabilitate, sărăcie), nu poți să fii asistent social. Foarte multă lume mă întreabă de ce am renunțat la prima meserie, la cea de asistent medical, care pentru unii este mult mai «bine văzută și respectată». Pentru că așa am simțit că trebuie să fac, iar lucrul ăsta vine dintr-o motivație intrinsecă. Sunt un om care a iubit întotdeauna provocările și, da, «asistentul social» este și o provocare. Una căreia trebuie să-i faci față de fiecare dată, cu toate resursele pe care le deții sau trebuie să le găsești. Și, nu în ultimul rând, “asistentul social” este o meserie, una frumoasă, pe care, din punctul meu de vedere, nu orice persoană poate să o practice”…o motivație a alegerii Florinei, care n-are nevoie de alte completări.

După ce a schimbat macazul, trecând în rândul asistenților sociali, a vrut mai mult și mai mult pentru acești oameni, pentru „pacienții sociali”.

„În anul 2005 am lucrat ca asistent social pe un proiect Phare, proiect care a avut ca scop reintegrarea copiilor și tinerilor din centrul de plasament în familie sau găsirea unor alternative ( căsuțe de tip familial), iar apoi, în perioada 2005 – 2006, am lucrat din nou ca asistent medical. După absolvirea facultății, în septembrie 2006, am dat concurs pentru un post de asistent social cu studii superioare în aceeași instituție care, între timp, a devenit un centru rezidențial pentru persoane adulte cu handicap.
Pentru că sunt o persoană foarte activă, din anul 2001 până în 2014 am fost și cadru didactic la câteva școli postliceale sanitare, iar această activitate de formare a viitorilor asistenți medicali a fost pentru mine o provocare și o activitate pe care, la un moment dat, mi-aș dori să o reiau”, ne-a mărturisit Florina.

Experiența profesională este una vastă, a lucrat și la Cabinetul Individual de Asistență Socială Alexe Dumitru, dar și la stat, la Primăria Ariceștii Rahtivani. Concomitent, a fost și asistent formare la Societatea Națională de Cruce Roșie – filiala Prahova.

„O altă activitate pe care am făcut-o cu mare drag și implicare, zic eu, a fost activitatea în cadrul sucursalei județene a CNASR, unde um fost lector la câteva cursuri de formare profesională pentru asistenții sociali din județ.

Din noiembrie 2015 sunt detașată ca director la un centru rezidențial pentru persoane adulte cu handicap, iar acest lucru reprezintă pentru mine cea mai importantă provocare din viața mea profesională de până acum”, a completat Florina Antigona Orlic.  

Despre beneficiari și fluturi

Practica în medicină a ajutat-o să cunoască și să ajute atât oameni sănătoși, cât și oameni în suferință. „Am cunoscut atât bucuria unei nașteri, dar și durerea și tragedia unui deces, iar lucrurile acestea m-au călit și m-au pregătit pentru meseria de acum. Beneficiari ai asistenței sociale sunt oameni, copii, tineri, adulți vârstnici, dar sunt oameni. Iar oamenii sunt «ca fluturii, unii zboară mai sus, alții mai jos, dar toți sunt la fel de frumoși, delicați». Și fiecare beneficiar pe care l-am întâlnit de-a lungul activității mele a fost frumos, deosebit, cu o poveste de viață diferită, din care poate am avut ceva de învățat”, ne-a spus Florina. Nu vrea să selecteze un caz „aparte” întânit în cei 24 de ani de lucru cu oamenii, pentru că fiecare a fost aparte în felul lui…

Dezamăgiri și speranțe

Vrând-nevrând, discuția atinge și un punct sensibil, cel privind (re)cunoașterea statutul asistentului social, în România. Deși apărută ca un răspuns la nevoile şi suferinţele umane, iar, în ultimii ani a început să prindă teren în rândul cunoașterii și respectării, Florina, asemeni multor colegi de breaslă crede că „va mai trece ceva timp până asistentul social va fi cunoscut, respectat, valorizat și salarizat la adevarata valoare, dar simt ca suntem pe drumul cel bun“.

Însă în situația asta, cum să-l convingi pe un tânăr să urmeze o astfel de profesie, iar dacă a absolvit studiile de specialitate cum îl faci să rămână în România, o țară unde „asistenttul social“ este „ceva“ confuz, cu o multitudine de sarcini, resurse puține, iar salariile…

„Am participat la câteva ore de consiliere vocațională la elevii de clasa a XII-a și am încercat să aflu care le sunt planurile profesionale pe termen lung. Din păcate, niciunul dintre tinerii cu care am discutat nu se gândise să urmeze acest traseu profesional. Acest lucru nu m-a oprit să le prezint câte ceva despre această profesie. Și am vorbit din suflet, încercând să le prezint atât avantajele, cât și dezavanjele acestei meserii, domeniile de activitate în care ar putea să profeseze, dar și sentimentul pe care îl ai când vezi zâmbetul pe fața unui copil, lumina din ochii unei persoane vârstnice, mulțumesc-ul spus cu glasul tremurând. Cred că mediatizarea acestei meserii ar trebui făcută mai mult, mai bine și de către oameni care lucrează efectiv ca asistenți sociali“, sunt sugestiile Florentinei Orlic.

Dar în ciuda piedicilor, dacă ar fi s-o ia de la capăt ar începe direct cu asistența socială. Acum, și-ar dori să-și deschidă un cabinet individual de asistență socială și să se perfecționeze în domeniu: „În toți anii de lucru în asistență socială mi-au scăpat multe, dar cred eu, am înțeles esențialul. Să iubești oamenii, să ai credință, să lupți pentru convingerile tale, să faci bine în jurul tău, să dai totul fără să aștepți nimic în schimb este un mod de a schimba lumea”.

O legislație adecvată, completată și de o mentalitate schimbată prin programe, proiecte de profil ar putea aduce schimbări în domeniu. Din punctul de vedere al Florinei, „motoarele sunt în mâinile noastre, iar noi, cei care lucrăm în asistența socială, punând umăr lângă umăr vom putea aduce schimbarea. Și cum spunea Victor Hugo «Există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea»“.

Unde începe, unde se oprește asistentul social?

Nu este căsătorită și nu are copii, însă are un partener de viață care o susține în tot ceea ce întreprinde. După serviciu își continuă ritmul activ de trai, însă cu o altă paletă de activități: sport, plimbări, lectură. Se implică și în activități de voluntariat (n.r. un alt capitol unde societatea românească este deficitară, dar despre acest subiect, într-un alt material), activități caritabile, cursuri de dezvoltare personală sau de formare profesională. Pe termen lung și-a propus să meargă din nou la școală… sa urmeze un program de doctorat în asistență socială.

Deși cu toții am auzit că probleme profesionale trebuie lăsate la serviciu, iar acasă să ne ocupăm de ceea ce este personal, Florina recunoaște că-i este greu în unele situații să se detașeze de cazurile cu care lucrează „Mă gândesc dacă am făcut tot ce trebuia în acea situație, dacă persoana respectivă va reuși să se descurce până la următoarea întâlnire. Nu sunt de fier, lucrez atât cu mintea, cât și cu sufletul și este imposibil să nu fie cazuri care să te marcheze, persoane de care să nu te atașezi“, ne-a mărturisit interlocutoarea noastră, unul dintre oamenii care remodelează caractere în încercarea a reda o altă șansă, un alt drum vieții celor care au nevoie de asistența ei…, de asistența socială!

Liliana Maxim
Foto: facebook Florina-Antigona Orlic

Acest articol este sustinut si finantat de Sucursala Prahova a Colegiului National al Asistentilor Sociali din Romania care a demarat o campanie de promovare a profesionistilor din asistenta sociala.