Cum este să fii copil înfiat?!

Multă vreme am ezitat să scriu despre ce simte un copil înfiat. Am vorbit, am povestit, am explicat, dar de scris nu am făcut-o. Până acum! Însă o discuție pe care am avut-o recent cu o cunoștință despre creșterea copilului „altora“, despre teama de a înfia, despre ceea ce simte copilul într-o familie care nu este cea naturală m-a pus pe gânduri… Frica de necunoscut este firească, dar nu și amplificarea ei. De ce să gândim tot timpul că poate fi rău, când, în realitate, poate fi bine sau chiar foarte bine.

M-am născut într-un sat din Iași, într-o familie cu cinci copii. O familie ca multe altele din acele vremuri, cu neajunsuri, cu muncă multă, cu părinți care trudeau pe la CAP, dar una în care am trăit cea mai frumoasă copilărie într-un sat tradițional pe care mi l-am regăsit în „Amintirile“ lui Creangă, „Moromeții“ lui Marin Preda, în „Ion“ al lui Liviu Rebreanu sau în „Pastelurile“ lui Alecsandri. Și fac parte din ultimele generații care se pot mândri că au cunoscut autenticul din mediul rural, cu casele văruite, cu prispe și brâu tras, cu grădini lucrate și livezi bogate, cu căruțe, cu târguri, zi de bâlci de Sfântu’ Ilie, cu muzică populară. Cu hărmălaie în vacanțe, cu poveștile de război ale bunicilor, cu animale în jurul nostru, cu mirosul aerului curat și cu nopțile în care nu mă mai săturam de liniște și tabloul cerului, din care mai cădea când și când câte-o stea, făcându-mă să mă întreb, așa cum auzisem în jurul meu, „oare cine-o fi murit?!“. Cu oameni simpli, buni și mândri de copiii lor care-au învățat și au reușit să aibă un serviciu la oraș… Dar din mediul acesta aveam să plec la vârsta de 6 ani. O mătușă de la Ploiești, despre care auzisem de la frații mei mai mari, dar pe care nu mi-o aduceam aminte, a venit să le propună părinților mei să mă ia de la țară și să mă dea la școală, la oraș. Propunerea s-a izbit de refuzul alor mei. Eram mezina lor, un copil dorit, tot timpul după fusta sau în brațele mamei…Însă unchii de la Ploiești, care nu au putut avea copii, au insistat, i-au asigurat pe părinții naturali că-mi va fi mai bine, viitorul îmi va fi cu totul altul, că legăturile vor fi păstrate, că voi veni în fiecare vacanță de vară la țară, iar ei vor putea veni la Ploiești ori de câte ori își vor dori. Și așa m-am trezit într-un tren accelerat, lângă o femeie străină mie, plecând către o lume necunoscută. Totul, în timp ce mama a rămas pe peron, cu lacrimi care, după plecare, s-au transformat în hohote. Deși aveam un ghem în suflet mai mare decât eram eu, n-am plâns…nu pe drum, nu când am ajuns în orașul și casa străine. Mi-era rușine de unchii mei. Dar am fost puternică până la prima lovitură, în baie, atunci când lacrimile au început să mi se înnoade sub bărbie. Nu durerea fizică era cea care mă secera, abia o simțisem (mă atinsesem ușor cu genunchiul de marginea căzii), ci cea sufletească, sporită de venirea serii și a faptului că realizasem, în timp ce mergeam cu trenul, cât de departe eram de mama, de frații mei, de satul meu, de tot ce simțeam că-i al meu! Dar viața merge mai departe și la 6, și la 20, și la 40 de ani… Primul an a fost unul „nebun“, al drumurilor Ploiești-Iași, al călătoriilor cu părinții adoptivi care se străduiau din răsputeri să mă acomodez cu ei și cu noua viață, al încheierii formalităților de înfiere și de înscriere la școală. Mi-am făcut prieteni, unchii mei au devenit „mami“ și „tati“, părul lung și blond s-a „metamorfozat“ si el, devenind scurt și șaten, iar atmosfera de pe ulițe a fost înlocuită de cea de pe trotuarele din fața blocurilor, spre disperarea vecinilor care erau în căutarea momentelor de odihnă. Mult timp, undeva până spre anii de liceu, așteptam cu disperare vacanțele de vară pentru a „evada“ în locurile natale, unde puținul era mult, era, de fapt, tot ce-aveam nevoie, unde în fiecare dimineață eram îmbrățișată de mama…Și, recunosc, o face și acum când merg la țară. Și nu mi-e rușine să mă las în brațele ei, s-o las să mă alinte „puiu’ mamii“. Dimpotrivă! Sunt momente în care aș fugi de-aș rupe pământul până la Moldova.

La rândul lor, părinții adoptivi m-au iubit și mă iubesc enorm, mi-au oferit tot ceea ce au putut. Și-au ținut cuvântul dat atunci când m-au adus în mediul lor. În cei aproape 30 de ani de când sunt fata lor, m-a măcinat o întrebare, mai ales, în acele momente când s-a declanșat „războiul generațiilor“: „oare cum s-ar fi comportat dacă ar fi fost părinții mei naturali?!“ Și cred că răspunsul mi l-am oferit, în mare parte, singură: la fel, la fel cum m-am comportat și eu cu ei…pentru că de multă vreme am încetat să-i mai privesc ca pe părinți adoptivi. Fac asta doar ca o scuză când nu-mi convine ceva sau vreau să mă mint că altfel ar fi fost mai bine. Dispute ar fi existat, poate și mai mari, și în familia de la Iași. De unde știu? De la frații mei! Cei care au rămas în mediul natural. Spre deosebire de ei, pot spune că sunt mai bogată: cu două suflete (mami și tati), cu câteva cunoștințe acumulate la școală și-n timpul liber care lor le-a lipsit, cu locuri vizitate, unde ei nu și-au permis să ajungă, cu mâini și tălpi ceva mai fine decât ale lor care-s muncite de dimineață până seara, cu planuri de viitor… Pentru ei, puținul a continuat să fie mult sau chiar totul! Pentru mine au fost deschise alte drumuri, orizonturi pe când aveam 6 ani și aveam impresia c-am pierdut totul!