Existenţa lui Mihai Eminescu în literatura română constituie darul divin care ne primeneşte simţirea la începutul fiecărui an. Ziua lui de naştere a devenit nu numai o sărbătoare a Poeziei, ci şi prilej de cinstire a Spiritualităţii şi Culturii noastre Naţionale.
Şi în acest an, simţirea lăuntrică ne cheamă tainic în catedrala operei sale pentru a ne mirui şi a ne oxigena spiritul, descoperindu-i noi străluciri, lumini nebănuite ce izbucnesc din adâncurile uriaşei sale cugetări.
Ce omagiu poate fi mai curat şi mai binecuvântat decât să-i recitim gândurile topite în cristale de cuget nepieritor? Chiar dacă unora nu le convine, trebuie să-i dăm dreptate romancierului român care a spus aceste vorbe de aur: O cultură care-şi cinsteşte înaintaşii se cinsteşte pe sine. Poporul nostru, sărbătorindu-l pe Eminescu se sărbătoreşte pe sine.(D.R.Popescu)
Fenomenalul Poet, omagiat în prima lună a fiecărui an, este, de netăgăduit, parte din substanţa cugetului românesc, fărâmă din respiraţia de spirit a celui ce l-a citit, deci – duhul bun al primenirii limbii româneşti, fiindcă dă senzaţia că se destăinuie fiecărei vârste, deşi este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. (Nichita Stănescu )
Interpretarea definitivă a operei eminesciene nu s-a produs; întâlnirea cu creaţiile Măriei Sale ne deşteaptă şi astăzi nelinişti incitante, căci noi, când îl citim, îi simţim pulsaţiile. El a fost şi rămâne interior ca o inimă . (ibid)
Dar strigătul abisal al poetului provoacă şi nelinişti malefice în interiorul acelora care sunt atinşi de o anume miopie şi n-au observat în truda creatorului relevarea cauzei fundamentale a artei, dorinţa esenţială de a trăi. Numai cititorul de rea credinţă, intelectualul frustrat şi egoist, n-ar recunoaşte uriaşa personalitate a poetului logodit cu eternitatea.
În ciuda metamorfozei pe care o suferă ţărâna în care s-a întors, Eminescu rămâne neatins, în măreţia sa olimpiană, prin spirit. Se cuvine să ne amintim portretul Poetului universal, conturat esenţial de el, în câteva versuri, care prefigurează modernitatea ce avea să vină. Astfel, creatorul îi destăinuie zeului Odin provenienţa şi substanţa intimă a artistului:..-Am răsărit din fundul Mării Negre,/ Ca un luceafăr am trecut prin lume,/ În ceruri am privit şi pe pământ/ Şi-am coborât la tine, mândru zeu,/ Şi la consorţii tăi cei plini de glorii./ De cântec este sufletul meu plin. (Odin şi poetul)
Să mai observăm că măreţia acestui Simbol al culturii naţionale este dată şi de cuvioşenia conştiinţei de sine, mărturisită cu smerenie şi în rugăciune. Fiind conştient de propria-i valoare, Eminescu este, în acelaşi timp, străin trufiei şi cu smerenie îşi toarnă în rugăciune focul destinului hărăzit, considerându-se Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Nu cere Sfintei Fecioare decât mântuirea vindecătoare: Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară. (Răsai asupra mea)
Lava cugetării eminesciene se întrupează premonitor în poeme tulburătoare.
Citind şi recitind scrierile acestui titan al culturii româneşti şi universale, ne pătrunde îndemnul de revenire, de reexplorare a minelor filozofice şi poetice, lăsate nouă moştenire de Mihai Eminescu. Este, desigur, un act de cinstire, de ajungere la o nouă revelaţie a reîntâlnirii, cu arta desăvârşită a transfigurării esenţelor conceptuale, prin intermediul unui limbaj poetic, înzestrat cu o uriaşă forţă de penetraţie.
Fără să abordăm problematica operelor reprezentând apogeul creaţiilor eminesciene, ne vom opri doar la unele dintre stihurile ce rezonează pururi în conştiinţe, în simţiri, pentru a sublinia, încă o dată,(dacă ar mai fi necesar) că adevărurile mari sunt superbe în haina sfintei simplităţii. Iată, de exemplu, cum marea şi inexorabila trecere este sugerată în versuri ca acestea: Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mărei infinit.(Numai poetul…) Asemenea axiome existenţiale sunt omniprezente în lirica filozofică a poetului, transpuse într-un limbaj poetic accesibil tuturor timpurilor, fapt care-i consfinţinţeşte dreptul netăgăduit la eternitate. Căci, aşa cum afirma un destoinic exeget al operei lui Eminescu, poezia mare este pecetea acestui inegalabil liric: poetul a făcut să convergă, în clipele cele mai pline de har care au încununat munca sa uriaşă, cele de sus cu cele de jos, gândul de mag călător în stele, cu cuvântul, obligatoriu matcă. Şi aceasta este poezia mare.(Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Să mai supunem atenţiei celor care ne citesc acum şi aceste rânduri de rară profrunzime: Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,/ Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă,/ Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,/ S-asamăn într-olaltă viaţă şi cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă. (Se bate miezul nopţii…)
Comentariul citatului de mai sus i-ar supune pe cei care sunt obişnuiţi cu pripeala la cazne şi i-ar provoca să emită elucubraţii hilare.
De am spune că Mihai Eminescu s-a dovedit un temerar căutător al nemuririi, n-am rosti o noutate. Căci dacă lăcaşul sufletului-trupul-se topeşte în pământ, duhul lui pătruns în artă este nemuritor. Iată un adevăr de necontestat şi statuat de trecerea timpului, mărturie elocventă a acestuia fiind opera eminesciană lăsată moştenire nu unui neam, ci umanităţii.
Universalitatea operei eminesciene este recunoscută de eminoscologi cu reputaţie nu numai din România, ci şi din întreaga lume, fapt confirmat cândva de Vladimir Streinu( încă din 1971). Fascinaţi de tulburătoarele scrieri ale Poetului, dornici de a pătrunde în cristalul esenţelor subjacente, cercetătorii străini „au învăţat româneşte, iar studenţii lor, în număr apreciabil, deprind, generaţii după generaţii, citirea poetului în limba originală.
Când Pompiliu Constantinescu a afirmat că Eminescu a devenit o instituţie naţională, nu s-a înşelat, căci astăzi, graţie unor vrednici compatroţi, ziua de lui naştere este şi ziua CULTURII NAŢIONALE.
Mihai Eminescu reprezintă sinteza unor valori spiritual-culturale scânte-ietoarea, care ne reprezintă şi nu poate fi ocultate de marea şi implacabila TRECERE.
Traian Gh. Cristea
