Într-o perioadă a petițiilor, în care cerem schimbarea a tot ceea ce ne revoltă, îmi permit să vin și eu cu propria-mi propunere. Mi-ar plăcea să avem o petiție, care să dea și roade, prin care să ne promovăm valorile. Și nu neapărat pe cele deja consacrate, ci și pe oamenii simpli, care (ne) fac atât de mult bine nouă și acestei societăți, dar care primesc foarte puțin, în schimb. În această categorie sunt și asistenții sociali, acei medici fără stetoscop, cum i-am numit, care își dedică viața, energia, educația și, uneori, chiar și parte din banii lor celor cărora noi ne mulțumim să le plângem de milă. Credeți că un copil abuzat și abandonat, un bătrân lăsat de izbeliște, un deținut proaspăt ieșit din penitenciar dezorientat, cu o viață făr’ de-nceput și făr’ de sfârșit, o femeie victimă neîntreruptă a violențelor domestic, etc, etc, au nevoie doar de milă? Este cee ace-I ajută? Deloc! Au nevoie disperată de o mână întinsă, o vorbă, un om care să le arate că viața poate fi luată de la capăt, că există un nou drum pentru fiecare. Sunt câțiva care conștientizează aceste lucruri, dar al naibii de puțini cei care și fac ceva!
Pe parcursul interviurilor realizate cu acești OAMENI, cu profesioniștii din asistența socială prahoveană, am întâlnit atât de mult bun-simț, modestie, răbdare, speranță, dedicație față de profesia pe care o au, încât au fost momente în care m-am simțit jenată că nu mă ridic la înălțimea interlocutorului pe care și l-ar fi dorit. Sper să-mi fi luat sau să-mi iau revanșa prin modul în care vi-i prezint. O fac cu tot dragul, cu toată sinceritate și din tot sufletul și mă bucur că am șansa să fac PRESĂ POZITIVĂ. Acești oameni merită să fie cunoscuți, merită să fie luați ca un exemplu. Practic, sunt persoane care au și primesc din partea statului român, care suntem noi, atât de puțin, însă, paradoxal, sunt atât de bogați… Au acea bogăție pe care puțini dintre noi pot și/sau știu cum să și-o clădească.
În curând, veți cunoaște alți oameni în fața cărora spun doar atât: „Jos pălăria!“
Liliana Maxim
