Omagiu adus femeii…

Femeia, un cuvânt întâlnit atât de des în societate şi atît de des folosit în literatură, este singura fiinţă de pe pământ omagiată prin toate formele îmbrăcate de artă şi cultură, făcându-şi simţită prezenţa în toate momentele vieţii, ca fată, iubită, amantă, soţie, mamă şi reprezentând prin simpla prezenţă, nucleul ce pune în mişcare întreaga societate, un tot unitar fără de care lumea ar înceta să mai existe.

De-a lungul timpului condiţia femeii şi rolul ei în societate a fost atât de schimbătoare încât femeia a trecut de la sclavă la regină, de la incultă la înţeleaptă de la încătuşată din punct de vedere politic pe picior de egalitate cu bărbatul, deşi această egalitate, evidenţiată şi în Biblie prin creerea femeii ca pe o fiinţă egală cu bărbatul, un sprijin [„Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” şi „a făcut Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facerea 2: 18, 22)] a fost de-a lungul deceniilor contestată de multe ori şi nu a îmbrăcat niciodată o formă absolută nici chiar acum când se declară că suntem egali .

Femeia este nucleul din care se formează în mod continuu o lume, din care viaţa pare să explodeze creând stelele ce o înconjoară şi prin care se formează fiinţa superioară pe care Dumnezeu a lasat-o să stăpânească totul, omul. Această percepţie asupra femeei însă, a fost văzută de multe ori ca o biecuvântare sau ca „începutul tuturor păcatelor” (Liviu Rebreanu). În istoria omenirii este adevarat că femeia a fost de multe ori catalogată drept „mărul discordiei” , o creatură capabilă de a-i fermeca şi pe cei mai puternici bărbaţi şi împreună cu ei cetăţi întregi, precum Elena din pricina căreia a izbucnit războiul troian, unul dintre cele mai cunoscute războaie din antichitate cântat în versuri de Homer, sau frumoasa Guinevere, soţia regelui Arthur ce a captivat inima cavalerului Lancelot astfel încât acesta a trădat increderea prietenului şi regelui său. De asemenea, de multe ori asocierea femeii cu frumuseţea absolută a făcut ca aceasta să reprezinte criteriul principal după care ea este privită în societate. Întotdeauna, o femeie a trebuit să posede acea calitate de a fermeca încă de la prima apariţie spre a da curs cuvintelor „ Cu un surâs femeia cucereşte un oraş şi cu încă unul un regat ” (proverb chinezesc) fiind mai apoi catalogată această însuşire astfel: „ Nu există păcat mai mare pentru o femeie, decât să nu se nască frumoasă ” (Anatole France) deoarece în mintea majorităţii prima impresie este foarte importantă; unei femei care nu încântă întâi ochiul nu îi este dată şansa de a încânta sufletul, în ciuda cunoştinţelor pe care le posedă sau a sufletului ce se ascunde sub acest ambalaj trecător, trupul.

Deşi văzută de multe ori ca „o fiinta slabă, victimă a fizicului ei, orientată dupa bărbat, care trebuie s-o ocroteasca si să-i împrumute personalitatea lui.”( George Călinescu) Femeii îi sunt atribuite cuvintele conform căreia „În spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică”, fapt dovedit de atâtea ori de-a lungul istoriei. Cine nu a citit despre viaţa Cleopatrei , regina Egiptului şi nu a rămas fascinat de tăria de caracter pe care aceasta o afişa cu atîta demnitate? Cine nu a auzit măcar o dată de diplomaţia cu care Elisabeta, împărăteasa Austriei, cunoscută sub numele de Sisi, a evitat conflictele ce ameninţau ţara dar şi familia acesteia? Cine nu o respecta pe Regina Maria a României recunoscută drept persoană politică, soţie şi mamă extraordinară, un adevărat model de regină ce a pus de multe ori România înaintea problemelor personale şi şi-a dovedit patriotismul faţă de o ţară care nu era cea natală? Sau cine nu a admirat privirea blândă şi frumuseţea inimii Prinţesei Diana? Alături de multe alte exemple, ele dovedesc faptul că deşi bărbatul este cel care se presupune că deţine tot timpul controlul, că posedă calităţi fizice şi psihice absolute (de multe ori exagerate din motive de vanitate), femeia este cea care îi îndrumă în taină fiecare pas, ajutîndu-l din umbră să păşească pe drumul vieţii chiar daca el nu realizează acest lucru decât foarte târziu sau niciodată.

Frumuseţea nu defineşte o femeie ci femeia defineşte frumuseţea, de aceea, aceasta a fost elogiată încă din cele mai vechi timpuri în artă şi literatură. Ei i s-au ridicat statui impunătoare ce aveau să dăinuiască în veci, dacă nu în mod material cel puţin spiritual, puternic pronunţat în negura timpului, devenind capodopere precum „Gioconda” a lui Leonardo Da Vinci , „Madona” lui Mihelangelo, „Domnişoara Pogani” a lui Brâncuşi, balerinele lui Degas dar şi a altor artişti ce au reuşit să surprindă femeia exact aşa cum este ea: magnifică.

Literatura este un domeniu în care femeia a fost omniprezentă. De la autoare cunoscute şi foarte apreciate, precum Virginia Woolf, J.K.Rowling, Margaret Mitchell, Cella Serghi, Florence Barclay până la personaje memorabile ale literaturii universale precum Scarlett O’Hara, Anna Karenina, Mirona, Ioana Champion, Maiteryi Devi, fiecare a demonstrat misterul ce se ascunde în sufletul unei femei prin modul lor de a fi şi de a gândi, de fiecare dată alta, fascinând şi seducând o lume întreagă. Exemple de femei din domenul literar sunt nenumărate, privite prin prisma autorilor crează un ansamblu de personalităţi feminine născute pe baza ipotezei unei percepţii asupra faptului de a fi femeie.

Femeia, analizată în diferite etape ale vieţii reprezintă o enigmă greu de elucidat, bazat doar pe o caracteristică generală din care se ramifică trăsăturile precum crengile unui arbore, formând o personalitate complexă caracterizată prin unicitate. Văzută în perioada copilăriei, viitoarea femeie este o fetiţă inocentă, protejată oarecum de săgeţile înveninate ale vieţii, ce nu gândeşte mai departe de casă şi familie, nebănuind ce va întâmpina pe drumul vieţii şi nepăsându-i de nimeni şi nimic. Odată cu maturizarea, fetiţei îi cresc aripile fanteziei cu care se îndreaptă spre un tărâm necunoscut unde totul nu mai este chiar atât de perfect şi prin urmare şi ea trebuie să se metamorfozeze asemeni fluturilor, devenind încetul cu încetul o femeie, capabilă să răzbată în acest tărâm, să primească săgeţile vieţii în suflet şi să viseze dincolo de stele, dincolo de soare, dincolo de pereţii protectori ai casei la absolutul apolinic şi dionisiac. Acum femeia învaţă ce reprezintă cu adevărat viaţa şi descoperă dragostea ce va deveni una dintre cele mai importante aspecte ale vieţii ei fiind iubită, soţie şi mai apoi mamă, aspect privit ca pe o încununare a realizărilor ei. Apoi, o dată cu trecerea timpului femeia devine bunică şi toată viaţa se derulează ca un film prin faţa ochilor ei, amintirile fiind cele care o hrănesc şi îi dau puterea sa lupte în continuare, să privească în ochii familiei pe care a întemeiat-o şi să exclame zâmbind: Comorile mele!