(30.01.1852, Haimanale, azi I.L. Caragiale,
jud. Prahova – 22.06.1912, Berlin, Germania)
Scriitor. Nepot al lui Costache și Iorgu C.,
fi u al lui Luca C. A urmat clasa de mimică
şi declamaţie a unchiului său (1868–1870).
A luat parte la revoluţia de la Ploieşti a lui
Candiano Popescu (1870). A fost adus
la Junimea bucureşteană de Eminescu
(1878) şi a devenit în acelaşi an redactor
la ziarul Timpul, împreună cu Eminescu şi
Slavici. A editat publicaţii satirico-umoristice:
Claponul, 1877; Calendarul Claponului,
1878; Moftul român, 1893 – împreună cu
A. Bacalbaşa – şi revista Vatra (1894–1896)
împreună cu Ioan Slavici şi George Coşbuc.
A ridicat dramaturgia românească la prestigiu
european – Eugène Ionesco se declara,
în Notes et contrenotes, elevul său – fi ind
creator al unor tipuri memorabile şi al unor
formulări devenite proverbiale în limbajul
uzual. A scris comedii: O noapte furtunoasă,
1879; Conu᾿ Leonida faţă cu reacţiunea, 1880;
O scrisoare pierdută, 1884; D-ale carnavalului,
1885 şi o dramă: Năpasta, 1890, care a
generat un proces literar în urma acuzaţiei
de plagiat (avocatul lui Caragiale a fost
B.Şt. Delavrancea). Volumele Teatru, 1891,
şi Năpasta au fost respinse de la Premiul
Academiei (raportor B.P. Hasdeu). A scris
proză scurtă: Schiţe, 1896; Momente, 1901,
unde satirizează, ca şi în teatru, moravurile
politice şi tarele micii burghezii. A mai scris
şi nuvele psihologice: O făclie de Paşti, 1892,
şi fantastice: Kir Ianulea, prelucrare după
Belfegor Arcidiavolo de Machiavelli, şi Abu
Hassan, prelucrare după O mie şi una de nopţi.
S-a ridicat împotriva celor care au înăbuşit
în sânge răscoala de la 1907 în Die Zeit, în
articolul cu titlul „1907“. Membru postmortem
al Academiei Române (1948). După
revoluţia din 1989 au existat un partid politic,
Partidul Liber Schimbist (1990–1993),
care se reclama de la Caragiale (preşedinte
fondator Şt. Cazimir, exeget al operei lui
Caragiale), şi Academia Caţavencu, fundaţie
şi publicaţie satirico-umoristică (fondator
poetul Mircea Dinescu).
caragiale