Auzim adesea persoane care spun că își doresc să ajute, dar nu știu cum sau în ce mod să ajungă la oamenii cu probleme. Pe alții îi vedem făcând fapte bune de Sărbători. De apreciat este și intenția, dar, mai ales, fapta! Puțini dintre noi conștientizăm că există o categorie de oameni care, prin prisma meseriei pe care o au, fac bine în mod susținut. Vorbim despre asistenții sociali, cei pentru care „obiectul“ muncii îl reprezintă fapta bună. Unul dintre ei este Ionela Lorena Neculau, protagonist noului capitol al seriei „Asistentul social sau medicul fără stetoscop“. În 2015 a fost printre cei trei finaliști ai Galei Naționale a Asistenței Sociale. Pentru ea, un merit personal, pentru noi, un câștig pentru o societate mai sănătoasă! S-o însoțim la o „prezentare“ a profesiilor!
Sunt invitată la o întâlnire cu elevi de liceu, din ani terminali, în care va trebui să le relatez câte ceva despre profesia de asistent social. Știu că de maniera în care le voi vorbi depinde și alegerea pe care o vor face în viitorul apropiat: facultate, carieră… Mi-am făcut o mie și-o sută de texte, de scenarii, dar am emoții mai mari decât la școală. Nu voi fi singură. Vor încerca să-i convingă pe acești tineri și alți profesioniști din alte domenii care sunt și „la modă“, și mai bine plătite, și cu alte perspective. Dar dacă din zecile de adolescenți care mă vor asculta, vor exista doi-trei care vor găsi chemare spre domeniul acesta, atunci mă voi declara mulțumită. Sunt oameni pe care asistența socială românească îi va câștiga. Sunt oameni care știu că vor trebui să plece pe un drum unde vor investi suflet, iar banii…vor apărea. Proiecte pot fi dezvoltate și în asistența socială, chiar avem nevoie de ele, iar cele de succes vin la pachet și cu satisfacția muncii, și cu cea financiară. Cu aceste gânduri, plec la drum! Intru într-un amfiteatru, unde văd sute de priviri ațintite asupra noastră…După antevorbitorii mei: un medic, un economist, un IT-ist, un avocat, îmi vine și mie rândul.
Este momentul meu să le vorbesc, să le răspund întrebărilor și, mai ales, să-i conving!
L.N. „Bun găsit! Mă numesc Ionela Lorena Neculau, am 37 ani, sunt căsătorită din anul 2000 și am doi copii, Erika 10 ani și Ianis 5 ani. Lucrez de aproximativ 13 ani în asistența socială, dintre care cinci au fost la Centrul Rezidențial de Tip Familial Brebu – DGASPC Ploiești, iar ceilalți opt sunt în cadrul Primăriei Brebu- Compartimentul de Asistență Socială și Autoritate Tutelară. Din anul 2015 am început și o colaborare cu un Centru pentru persoane vârstnice, fapt care mi-a adus satisfacții profesionale și sufletesti. Sunt o persoana dinamică, veselă, comunicativă, sociabilă și empatică. Îmi place foarte mult să îmi petrec puținul timp liber alături de familia mea și de cei dragi.
În profesie mă ghidez după proverbul chinezesc «Dacă dai un pește unui om, îl hrănești pentru o zi; dacă îl înveți să pescuiască, îl hrănești pentru o viață». Proverbul acesta conține un adevăr evident: e mult mai eficient să înveți un om cum să se descurce singur în anumite situații, în loc să-i rezolvi mereu tu problema. Aceasta din urmă este, de altfel, singura cale de a-l ajuta să crească și să se dezvolte“.
Este bine până acum. Este liniște în sală, iar comportamentul non-verbal este încurajator. Trebuie să le țin captată atenția. Într-un fel, îi reprezint aici pe colegii mei care au nevoie ca munca lor să fie continuată de către forțe proaspete.
LORENA NECULAU – prima din partea dreapta
L.N. „V-am spus că sunt asistent social. Cu siguranță mulți dintre voi ați auzit și de asistent (cel care participă în mod activ la ceva, care ajută, este „mâna dreaptă“) și social (care este legat de viața oamenilor în societate). Ce este, prin urmare, asistentul social? Este un medic fără stetoscop, este cel care tratează în afara zidurilor spitalului, fără operații sau medicamente. Asistentul social ajută persoanele cu deficienţe psihice şi/sau fizice, pe cele cu un comportament antisocial sau cu alte probleme sociale să se (re)integreze, din punct de vedere psiho-social şi profesional.
Despre asistentul social am auzit, prima dată, prin anul 1997, la un serial tv care avea ca protagonist principal un asistent social. Astfel, în vara anului 1998 m-am înscris la Școala Postliceală „Louis Pasteur“, la specializarea asistent medico-social, fiind prima generație de asistenți sociali formați în Câmpina. Pe perioada celor trei ani de cursuri am făcut practică prin diferite instituții de profil, am cunoscut mai multe categorii de persone vulnerabile, fapt care m-a determinat să îmi doresc mai mult, iar în vara lui 2002 am fost admisă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București, specializarea Asistență Socială. Concomitent cu studiile, am lucrat pe post de instructor de educație în cadrul unui Centru Rezidențial de tip familial, nou înființat, proiect-pilot, care avea ca benficiari copii proveniți din familii dezorganizate sau aflate în situații de vulnerabilitate. După absolvirea facultății, m-am angajat în cadrul Primăriei Brebu în funcția de referent de specialitate cu atribuții de asistență socială și autoritate tutelară.
Contactul cu persoane din medii defavorizate face din această meserie o provocare continuă, solicitând multă fermitate, răbdare, empatie, dar şi prezenţă de spirit. Fiecare caz este unic chiar dacă, în anasamblu, problematica este aceeași, nevoile fiecărui beneficiar în parte sunt diferite“.
Un pic de forfotă în sală. Sunt ceva neclarități sau curiozități. Ca să devină discuția dinamică și să ating punctele de interes, le dau frâu liber întrebărilor.
Cum v-ați adaptat în această lume? Ce fel de oameni sunt beneficiarii?
L.N. „Nu pot să spun că este greu…, dar nici ușor. Cel mai greu a fost la începutul carierei când am realizat că teoria nu se potrivește cu practica, iar ceea ce învățasem în facultate nu era aplicabil și în realitate.
Obiectul meu de activitate este foarte complex, având contact direct cu toate categoriile de persoane vulnerabile, activând în mai multe domenii de asistență socială și anume:
- Protecția copilului ( minori neglijați/abandonați/abuzați/cu handicap);
- Protecția persoanelor vârstnice (abandonate/neglijate/ bolnave/cu handicap);
- Persoane adulte aflate în necesitate (evaluarea nevoilor/ încadrarea în grad de handicap/consiliere)
- Delincvența juvenilă/ Probațiune (întocmesc rapoarte de evaluare psihosocială pentru persoanele care intră în evidența Serviciului de probațiune de la nivel județean)
- Autoritate tutelară ( intru în contact cu familiile care divorțează, se află în conflict, oferindu-le sprijin/consiliere; întocmesc anchetele psihosociale pentru procesul de divorț);
- Persoane adulte cu handicap (asigur respectarea planului individualizat de recuperare, stabilit de comisie, inclusiv respectarea drepturilor acestora prin verificarea periodică a persoanelor obligate la îngrijirea acestora);Consider că este foarte greu să lucrezi cu mai multe categorii vulnerabile pentru că trebuie să cunoști foarte clar particularitățile fiecăreia, legislația specifică, însa mie îmi place. Nu mă văd făcând altceva. Sufletește mă simt împlinită când reușesc să aduc un zâmbet sau un strop de speranță pe chipurile persoanelor aflate în situație de criză. Asistentul social este câte puțin din toate: și medic, și psiholog, și cadru didactic, și avocat, dar, mai ales, trebuie să fie OM!
Nu de puține ori am fost presată de alte activități conexe, gen distribuire alimente comunitare, acordare prestații, întocmire dosare încălzire, alocații de stat, indemnizații, etc…, dar întotdeauna mi-am făcut timp pentru oamenii care îmi băteau la ușă și doreau numai să stea de vorbă, să ceară un punct de vedere sau, pur și simplu, să primească o vorbă de încurajare.
Nu doresc să stimulez dependența de prestații și, înainte de a acorda aceste beneficii materiale, încerc să identific împreună cu beneficiarul alte resurse cu rezultate pe termen lung.
Asistenții sociali din plan comunitar/local consider că sunt pionii principali ai întregului mecanism din acest domeniu, fiind în contact direct cu toate categoriile vulnerabile. Dacă noi, la nivel local, lucrăm prost, fără profesionalism și încurajăm indirect dependența de prestații și orice alte beneficii cu efecte pe termen scurt scurt, afectăm întreg sistemul de protecție socială“.
Care au fost cazurile care v-au marcat și cum reușiți să vă detașați de ele când ajungeți acasă?
L.N. “Sunt multe cazuri care m-au impresionat pe parcursul întregii activități, însă copiii și persoanele vârsnice le consider cele mai vulnerabile categorii. Constat cu stupoare că sunt foarte mulți bătrâni singuri, bolnavi, părăsiți, neglijați, abandonați de copii, iar statul nu vine cu nimic concret în ajutorul acestora. Legislația nu este adaptată realității și nu obligă, în mod expres, pe copiii deveniți adulți să se ocupe de părinți, fapt care duce la această realitate cruntă, dar nu atât de vizibilă și deranjantă pentru comunitate. Bolile sociale sunt într-o continuă creștere, ceea ce determină o criză profundă în toate domeniile asistenței sociale. Cazuistica se diversifică, apar noi dependențe, vulnerabilități care necesită o adaptare și formare permanentă a asistentului social.
Linia dintre profesie și viața de familie este una foarte subțire și firavă în orice domeniu. În marea majoritate, problemele persoanelor cu care intru în contact rămân la serviciu, însă mai sunt cazuri când nu reușesc să mă detașez total și mă aflu acasă fizic, dar mental sunt tot la muncă.
În principiu, viața de familie a unui asistent social este una normală, mai ales în condițiile socio-economice ale societății noastre, cu bune și cu rele“.
Cât de cunoscut și respectat este statutul asistentului social, în România? De ce-am urma noi profesia dumneavoastră aici, în țară?
„Legea privind statutul asistentului social este destul de clară, însă nu este respectată. Deși se spune că unde-i lege nu-i tocmeală, se pare că, în privința acestei legi, se aplică zicala invers «Unde-i lege e tocmeală».
Noi, cei din primele generații de asistenți sociali de după Revoluție, avem nevoie de «întăriri», de oameni tineri, de voi. Încet, dar sigur cred că lucrurile încep să meargă în direcția bună în ceea ce privește întreg sistemul de asistență socială din România. Este greu să motivezi pe cineva sa aleagă acestă carieră. Motivația, în acest caz, consider eu că trebuie să fie intrinsecă. Nu vreau să vă «vând» povești! Nu am suficiente argumente plauzibile decât speranța și încrederea că la un moment vom avea parte de recunoaștere, respect și demnitatea profesională. Vă asigur însă că este o meserie care creează «dependență». Dacă ar fi s-o iau de la capăt, clar, aș merge pe același drum, fără ezitare“.
Ce trebuie schimbat la asistența socială din România?
L.N. „Foarte multe…Comunicare la nivel institutional, alocarea de fonduri și obligarea tuturor autorităților locale să înființeze programe de sprijin prin servicii sociale specializate pentru cei aflați temporar în nevoie, punerea accentului pe prevenție. Este mai ușor să previi decât să repari, costurile sunt mult mai mici, includerea distinctă în organigrama administrațiilor locale a funcției de asistent social“.
Timp pentru pasiuni mai aveți?
Familia Neculau
L.N. „Sufăr de timp liber, iar puținul pe care-l am îl petrec cu familia, ne jucăm, cântăm și dansăm. Asta ne relaxează! Îmi doresc enorm să pot oferi mai mult timp copiilor mei“ (foto cu cei doi copii).
Întrebarea din viața personală a fost ultima căreia i-am putut răspunde, iar după ce le-am mulțumit gazdelor pentru atenție, aplauzele și zâmbetele primite au fost garanția faptului că dintre ei vor exista și câțiva cre vor face parte din noua generație de asistenți sociali.
PRECIZARE: Cadrul poveștii este unul imaginar. Personajul și răspunsurile sunt reale!
Liliana Maxim
Foto: arhiva personală Lorena Neculau
Acest articol este sustinut si finantat de Sucursala Prahova a Colegiului National al Asistentilor Sociali din Romania care a demarat o campanie de promovare a profesionistilor din asistenta sociala.
