„„Tovarăşul de luptă” Caragiale.Aniversarea lui nenea Iancu din 1952”

Aşa cum v -am obişnuit vă vom adresa în fiecare zi o invitaţie la lectură, graţie inimosului colectiv al Bibliotecii Judeţene “Nicolae Iorga”, care continuă astfel, ceea ce Profesorul Nicolae Boaru a clădit atâţia ani :”Dragul de carte!” Astăzi vă propunem: „ „Tovarăşul de luptă” Caragiale.Aniversarea lui nenea Iancu din 1952 ”, de Alexandru Purcăruş .

Este un truism faptul că din momentul în care o operă de artă este oferită lumii nu mai aparţine, decât într-o infimă măsură, creatorului ei. De aci înainte doar publicul – fie el „profesionist” sau nu – îi decide soarta, putând-o îndrăgi, găsi neinspirată sau chiar tratând-o cu indiferenţă. Uneori însă opera nu mai aparţine nici autorului şi nici publicului, fiind „confiscată” de o forţă politică. Aşa se întâmplă mai ales în regimurile totalitare (indiferent că sunt de extremă stângă sau dreaptă), obişnuite să controleze tot şi în detaliu. În acest caz, un partid politic impune gustul public, interzice şi cenzurează, hotărăşte ce poate să apară şi cum, stabileşte o anumită interpretare, singura valabilă în mod oficial. Un exemplu grăitor în acest sens este aniversarea lui Ion Luca Caragiale din 1952. Comuniştii, care preluaseră doar de câţiva ani puterea deplină, nu aveau rădăcini în societatea românească sau legitimitate (nici măcar prezenţa tancurilor Armatei Roşii nu-i ajutase să câştige alegerile din 1946, pe care au fost nevoiţi să le falsifice). În aceste condiţii, centenarul naşterii marelui scriitor a fost un pretext pentru a-l „naţionaliza”, ucenicii Moscovei prezentându-l cetăţenilor, în mod fals, ca pe un precursor, un înaintaş care a „urât de moarte” şi a „biciuit” lumea din care, până la urmă, a făcut parte. Este adevărat, în 1952 i-au fost ridicate statui, cărţile i-au fost publicate în tiraje de 400.000 de exemplare, au existat conferinţe şi expoziţii. Dar toate evenimentele au încercat să-l reducă pe nenea Iancu la mincinoasa condiţie de membru de partid. Comuniştii s-au lăudat mereu că au înfăptuit alfabetizarea populaţiei. Eforturile lor vizau, de fapt, îndoctrinarea şi manipularea oamenilor, siliţi să citească numai ce le permitea partidul. Aidoma, Caragiale a fost promovat intens în 1952, dar opera i-a fost deformată, pentru a i se crea imaginea de „mâncător de mici burghezi” – observaţia îi aparţine lui Nicolae Manolescu. „Exegeza” comunistă ar fi eşuat în penibil, dacă nu ar fi existat complicitatea unor intelectuali „colaboraţionişti” precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc sau Zaharia Stancu, care au îngânat în studii şi conferinţe tezele aberante lansate de ziarul „Scânteia”. Ca un fapt divers, în acelaşi an, Ecaterina (Ţusca, Tuschi sau Tuski, cum era alintată) Logadi, fiica lui Caragiale, a fost arestată, marea ei vină fiind că era căsătorită cu un ex-demnitar „burghez”.

Alexandru Purcăruş tratează în cartea „Tovarăşul de luptă” Caragiale. Aniversarea lui nenea Iancu din 1952 tocmai acest subiect. Lucrarea este scrisă într-un stil accesibil şi agreabil. Autorul, istoric de profesie, face apel la izvoarele istorice, la document. Cartea conţine un amplu studiu dedicat modului în care au înţeles comuniştii să-l celebreze pe nenea Iancu, în 1952 şi în 1962 (când se împlinea o jumătate de veac de la trecerea în eternitate a marelui scriitor). Atmosfera epocii este redată în amănunt, insistându-se asupra luptei pentru putere din interiorul partidului (în 1952, Gheorghiu-Dej a reuşit să îndepărteze grupul Vasile Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu de pe scena politică) şi asupra condiţiilor sociale (în acelaşi an a fost impusă o reformă monetară care a împins populaţia la lipsuri teribile). Poate cele mai interesante pagini se referă la măsura în care era cunoscut şi citit Caragiale de către cei din elita conducătoare a vremii.

Anexele conţin documente inedite din Arhivele Naţionale, articole din „Scânteia” şi fragmente din studiile şi conferinţele închinate lui Caragiale în 1952 (semnează, între alţii, George Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu şi Radu Beligan).

Mai este actuală o asemenea temă? Cu siguranţă, da! Pe de o parte, cititorul poate înţelege cât din opinia impusă încetul cu încetul în perioada comunistă mai rezistă astăzi. Astfel, în zilele noastre, în „Muzeul Ion Luca Caragiale – Expoziţie Permanentă” din localitatea natală a scriitorului, la loc de mare cinste se află următorul citat „Opera lui (a lui Caragiale, n.n.) a fost una din armele de nimicire în lupta împotriva mentalităţii şi procedeelor exploatatoare – o necruţăto re (sic!) oglindă critică a realităţii” – Camil Petrescu. Pe de altă parte, chiar şi într-o societate democratică precum a noastră mai există tentaţia de a judeca o carte din perspectivă politică. De pildă, lui Vladimir Tismăneanu i-a fost imputat faptul că a coordonat scrierea volumului care a stat la baza condamnării comunismului, pe motiv că astfel a slujit interesele Preşedintelui statului. Alţii îi reproşează istoricului american Larry Watts că, publicând lucrările Fereşte-mă, Doamne, de prieteni şi Cei dintâi vor fi cei din urmă, l-a servit, dimpotrivă, pe fostul şef de stat Ion Iliescu. Conţinutul operelor respective contează mai puţin…

Prin urmare, cartea lui Alexandru Purcăruş este de actualitate şi poate fi recomandată atât specialiştilor, cât şi publicului larg, iubitor de istorie şi de literatură.