Pentru Maria Pădure (8 ani), din Nistorești, viața este o luptă cu „sabia“ deasupra capului

Ne apropiem cu pași repezi de Crăciun, Sărbătoarea cea mai iubită și așteptată de noi toți, una a veseliei, una a dorințelor împlinite. Copiii nu mai prididesc cu scrisorile pentru Moș, părinții cu listele pentru cumpărături sau cu planuri pentru cum vor petrece ultimele zile ale anului. Sunt însă, printre noi, și copii care nu i-au putut spune niciodată Moșului ce-și doresc, cât mult îl așteaptă, cât de bucuroși sunt că au o familie minunată și cât de mult îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul vieții. Unul dintre acești micuți este și Maria Antonia Pădure, din Nistorești, o copilă care are mai multe operații decât anii săi de viață, care abia „rupe“ cuvintele „mama“ și „tata“, ai cărei părinți nu s-au putut bucura nicio clipă de primul ei pas…

Este un suflet frumos, pur, dar așezat într-o „carcasă“ plină de probleme. Doar inima și ochii nu i-au fost afectați de suferință. Cu inima trăiește, se luptă, iubește, iar cu ochii îți vorbește. Și dac-ați ști cât de multe pot spune ochii unui copil…

Să facem un arc peste timp și s-o cunoaștem pe Maria încă din primele ei clipe. Pentru soții Pădure, această copilă venea după două sarcini pierdute. Și-au dorit-o enorm. Liza Pădure, mama fetei, lucra la o fabrică de salam din Sinaia, în condiții foarte dure, însă nu și-a anunțat sarcina încă de la început pentru că-i era teamă să nu-și piardă locul de muncă. N-a știut de drepturile angajatei într-o astfel de perioadă și nici n-a îndrăznit să ceară prea multe. A mers pe durata celor nouă luni la tot felul de controale, iar analizele și ecografiile făcute i-au fost interpretate ca fiind foarte bune…Totul, până la naștere, când în locul unui copil perfect sănătos, cum era așteptată Maria, a născut unul cu malformații, mai precis cu spina bifida. Bucuria i-a fost înlocuită cu starea de șoc, care a durat pentru mamă cam jumătate de an.

„Am avut tot felul de gânduri. Mă simțeam ca o vinovată în mijlocul unei mulțimi care mă hulea și judeca pentru copilul născut. Mi-au trecut prin minte toate întrebările, de la banalul «de ce, de ce mie?» până la «cum se va descurca acest copil după ce noi nu vom mai fi?» . După ce m-am împăcat cu ideea, timp în care și eu, și Maria am stat numai în spitale, i-am cerut soțului ca nu cumva să abandonăm acest copil. Am avut tot felul de mustrări de conștiință. A fost cumplit“ , ne-a mărturisit mama copilei cu o durere care nu e nici pe departe cicatrizată.

A urmat lupta pentru viață: a lor pe de-o parte, a Mariei de cealaltă parte. Luni întregi, fata a respirat doar cu ajutorul unui aparat, iar până la nouă luni n-a avut nicio reacție.

„A fost legumă! N-a plâns, n-a scâncit, n-a gângurit. Era o păpușă care respira, dar numai ajutată. Într-o zi, o doamnă doctor a decis să-i ia aparatul. Am înghețat, dar Maria mea a respirat singură. A fost un prim pas pe care l-am câștigat în lupta asta a noastră“, ne-a mai spus mama fetei.

Ce-a urmat? Este lesne de ghicit: investigații, operații, tratamente, recuperări, toate adunate în dosare cu diagnotice, rețete, recomadări. Între timp, eroina noastră a început să facă progrese, să vorbească cu ochii, cu mimica, să silabisească „mama“ și „tata“, să primească, dar, mai ales, să ofere iubire.