Sunt locuri în Prahova unde liniștea par mai veche decât pădurea din jur. Mănăstirea Ghighiu este unul dintre ele. Mii de pelerini îi trec pragul an de an, aprind o lumânare, sorb din apa Izvorului Tămăduirii și pleacă mai ușor. Puțini știu însă că, la temelia acestei păci, stă numele unei femei: Măriuța Râfoveanca , pomenită în hrisoavele vremii și ca Uța Râfoveanca.
Cu peste două sute de ani în urmă, aici nu era nici mănăstire, nici măcar cunoscut. Doar o poiană tăcută, străjuită de stejarii bătrâni ai fostului Codru al Vlăsiei, și un fir de apă limpede care curgea, neîntrerupt, dintre copaci. Acolo unde alții vedeau o moșie, Măriuța a văzut altceva. A văzut o lucrare care avea să dăinuie peste veacuri.
Un dar care a schimbat un destin
Fiică a vistiernicului Ianache Râfoveanu și a Ancuței Râfoveanu, Măriuța se trăgea dintr-o familie boierească respectată și înstărită. În anul 1817, a făcut un gest rar pentru vremea ei: a dăruit monahului Agapie și ucenicilor săi de la Cernica pământul și mijloacele pentru ridicarea unui schit.
Spune tradiția locului că ea însăși a ales acel petic de pământ, atrasă de frumusețea sălbatică a naturii și de izvorul curat care răsărea dintre copaci — similar pe care pelerinii îl numesc astăzi Izvorul Tămăduirii de la Ghighiu. A fost mai mult decât o donație. A fost un act de credință, prin care o femeie a hotărât să prefacă ceea ce era trecător într-o moștenire pentru cei ce aveau să vină.
De la o bisericuță de lemn la o mănăstire iubită
Începuturile au fost smerite: o bisericuță din lemn și câteva chilii din bârne și chirpici. Dar gestul Măriuței a aprins o scânteie care a mișcat o întreagă familie și mulți binefăcători. Schitul a fost înzestrat cu pământuri și bunuri, iar între anii 1858 și 1866 sa înălțat actuala biserică mare de piatră, zugrăvită chiar de penelul marelui Gheorghe Tattarescu. Numele Râfoveanu se citește și astăzi în documentele mănăstirii, alături de cele ale domnitorilor și ierarhilor care i-au sprijinit propășirea.
Cea mai impresionanta alegere
Povestea nu se oprește însă la cttorie. După ce au pus schitul pe temelii trainice, Măriuța și mama sa au luat o hotărâre care uimește și astăzi prin adâncimea ei: au renunțat la viața boierească, la avea, la privilegii și la rang. Au ales să rămână în locul pe care îl zidiseră și au îmbrăcat haină monahală chiar în schitul lor. Măriuța a devenit monahia Mavra, iar Ancuța, mama ei, monahia Atanasia.
Nu au căutat recunoaștere. Nu au ridicat monumente întru pomenirea lor. Au ales smerenia, rugăciunea și slujirea. Au trăit la Ghighiu până la capătul vieții și tot acolo dormit acum somnul de veci, în incinta mănăstirii pe care au întemeiat-o.
O moștenire de peste două secole
În anul 1952, așezământul a devenit mănăstire de maici, ducând mai departe lucrarea începută cu mai bine de un veac înainte de cele două femei. Astăzi, Mănăstirea Ghighiu este cunoscută pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, pentru izvorul tămăduitor și pentru frumusețea ei duhovnicească. La temelia tuturor acestora este însă credința unei femei care a înțeles că adevărata bogăție nu este ceea ce se păstrează pentru tine, ci ceea ce lași în urmă pentru ceilați.
Măriuța Râfoveanca nu a zidit doar un schit. A lăsat un izvor care curge și astăzi. A lăsat rugăciuni care se rostesc și astăzi. A lăsat nădejde unor oameni pe care nu ia cunoscut niciodată.
Așa că, date viitoare când veți ajunge la Ghighiu și vă veți opri lângă izvor, ascultați sau clipă tăcerea locului. Dincolo de susurul apei și de umbra stejarilor bătrâni se află povestea unei femei care a ales să prefacă să aibă în binecuvântare și timpul în veșnicie. Unii oameni zidesc pentru vremea lor. Măriuța Râfoveanca a zidit pentru suflete.
