Grădinița din Jugureni

04.04.2013 – o zi care a început ca oricare alta. Când mi s-a cerut să merg la grădinița din Jugureni pentru a îi fotografia pe copiii care învață acolo, m-am bucurat că, în sfârșit, am găsit o trebuință camerei mele care zăcea în bibliotecă fără vreun stres. Așa că, la 8 dimineața, microbuzul pornea din Mizil și se îndrepta cu viteză spre acest sat despre care nu știam mai nimic.

Pe tot parcursul drumului, întregul peisaj era acoperit de o ceață înspăimântătoare care mi-a făcut stomacul să se strângă. Colindând pe străzi sinuoase, eram bucuroasă să recunosc anumite peisaje și uimită să descopăr altele. Nu am înțeles prima dată că trebuia să cobor, aș fi vrut ca drumul să dureze mai mult, dar, când mi s-a repetat, am coborât pe asfaltul plat, în aerul umed și confuz. Mai aveam puțin de mers pe jos până la grădiniță, mers pe care l-am completat cu fotografierea peisajului din ce în ce mai captivant. Camera mă trăda, însă, căci nu vedeam în ea adevărul complet, așa cum ochii mi-l prezentau. Ne-am întâlnit și cu o mămică, venind grăbită cu copilul la grădiniță.

Într-un final, am ajuns. Pot să spun că mă așteptam la orice, dar nu la asta. De pe șoseaua asfaltată, priveam în jos la școală, așezată parcă pentru a fi privită din panoramă. Era o școală simplă, ca multe altele pe care le-am văzut în mediul rural, recent renovată și foarte tăcută. În curte se zărea un trunchi imens de copac tăiat și alți copaci mai mici. Aveau chiar și teren de fotbal, care, probabil, într-o zi însorită, ar fi fost plin de copii.

Ușa grădiniței se deschide ușor în fața mea și sunt uimită de căldura cu care mă întâmpină. Pe ușă scrie „Grupa Îngerașilor”. Intru, alături de educatoare și de mămica și copilul cu care ne-am întânit pe drum, cărora li se mai alăturase încă un copil. „Doar doi?” mă întreb eu, amintindu-mi că, atunci când ajungea educatoarea mea în sală, eram peste douăzeci de țânci nerăbdători. Doamna educatoare îmi explică: ceilalți urmau să vină cu microbuzul, căci erau din satele vecine. Gândul mă cutremură pentru o secundă, în timp ce îmi imaginez cum e să faci naveta când nu cunoști nici măcar cursul valutar.

Ieșim înapoi la poartă, așteptându-i, căci trebuie să mergem la biserică, unde copiii vor primi Sfânta Împărtășanie. Microbuzul sosește rapid și din el coboară buluc mai mulți copii decât aș putea număra. Bineînțeles, majoritatea școlari. Lângă educatoare se așează încă patru copii, doar unul însoțit de mamă. Doar atâția. Șase copii.

Pornesc curioasă spre biserică, amintindu-mi că rolul meu este să fac cât mai multe poze. Casele alternează bulversant: vilă-dărăpănătură. Trecem și pe lângă un monument în formă de cruce, dar sunt prea absorbită de peisaj pentru a mai citi în cinstea cui a fost ridicat. Pentru a ajunge la biserică trebuie să urcăm pe un drum care, în loc de asfalt, are o sumedenie de pietre. Simt forma fiecăreia sub talpă pe măsură ce înaintez. Înainte de biserică, trecem un mic pod care mă duce imediat cu gândul la faptul că am trecut în altă lume.

Curtea bisericii este, totodată, cimitirul, care, pe moment, mă înfiorează. Mulțumită ploii, tot pământul pe care pășim este ud, așa că mă aleg cu o cantitate generoasă de noroi pe încălțări. Biserica este o clădire mică, iar, pe dinăuntru, pereții nu sunt pictați, ci acoperiți de icoane care mai de care mai frumoase. Copiilor le sunt date lumânări și sunt îndemnați să înainteze spre altar. Unul din ei începe să plângă, dar totul se petrece prea rapid. La urma urmelor, erau doar șase copii. Preotul le promite niște pachete cu dulciuri și copiii, entuziasmați, părăsesc biserica.