De ce Moș Crăciun nu mai există pentru Izabela, o elevă de nota 10, din Plopu?

– Ce-ți dorești să-ți aducă Moș Crăciun? – Nimic… – Cum nimic? Toți copiii îl așteaptă pe Moș Crăciun și-și doresc să le aducă daruri – Sănătate (după ce-i suflă bunica), iar, în rest,…chiar nu-mi doresc nimic! – De ce? – Pentru că Moș Crăciun nu există!

Cum să nu existe Moș Crăciun?! Și, mai ales, cum să nu existe atunci când ai numai zece ani și calificative de „Foarte Bine“ la școală? Cum să refuzi să crezi în cel mai iubit personaj al copilăriei? Dar, mai ales, cum să-ți pui bariere dorințelor, dreptului de a visa? Cum să omori copilul din tine la doar zece ani, atât cât are Izabela Oproiu, din comuna Plopu?! Parte din răspunsuri le-am primit tot de la ea! Nu m-au mulțumit și nici nu le-am înțeles. Și, poate, nici nu voi vrea să înțeleg vreodată dorința unor adulți de a-și maturiza copiii înainte de vreme, de a le spune că „nu se poate, nu există“, de a-i determina să rupă scrisorile adresate Moșului, de a le induce încă de la vârste fragede starea de frustrare…

În căutarea unor elevi foarte buni la învățătură, dar cu posibilități materiale precare, cărora să le oferim calculatoarele puse „la bătaie“ în cadrul concursului „Pentru Tine!”, am aflat de existența Izabelei Oproiu, din satul Nisipoasa, comuna Plopu. Fotografiile cu calificativele de „Foarte Bine“ pe linie, dar și recomandările cadrului didactic Aura Necula ne-au determinat să dezvoltăm un pic „cazul“ Izabelei.

#gallery-20 { margin: auto; } #gallery-20 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-20 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-20 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */ Izabela si Larisa, sora mai mică

Rezultatele excepționale ale copilei vin exclusiv din munca ei. Mama poate c-ar ajuta-o, însă n-a mers deloc la școală, iar tatăl lucrează la Ploiești și, pentru un ban în plus, stă și peste program. Acasă îl așteaptă alte treburi. Numai timp și dispoziție pentru temele fiicei lui nu are. Singura care-i acordă „atenție“, nedorită de cele mai multe ori atunci când își face lecțiile, este Larisa, sora mai mică, în vârstă de numai trei anișori.

Pentru Izabela, școala este un refugiu, dar și un mod de a le demonstra celor din jur că a fi sărac nu echivalează cu a fi puturos. A înțeles de la mama sa, rămasă orfană de mică și cu o soră cu dizabilități de care s-a văzut obligată să aibă grijă, că fără carte este greu să te descurci.

Trăiește într-o casă sărăcăcioasă, unde sunt și bunicii paterni, dar și familia unui unchi. A priceput încă de mică faptul că banii sunt puțini, iar neajunsurile-s mari și că, pentru fiecare lucru de care are nevoie, trebuie să aștepte…sau să se descurce fără. Chiar dacă este analfabetă, mama Izabelei lucrează ca însoțitor al surorii sale și câștigă 500 de lei, adică jumătate din indemnizația plătită pentru munca prestată. Cealaltă jumătate i-o dă tatălui ei, în calitate de al doilea însoțitor. Nu putea lucra cu normă întreagă pentru că la țară treabă în jurul casei este tot timpul, iar copiii au nevoie de supraveghere, îngrijire. Tatăl copilei lucrează la ICERP, ca operator, obținând salariul minim, bani din care își acoperă și cheltuielile cu naveta.