CRISTINA DINU, „îmblânzitoarea“ fiarelor

Nu este metal care să-i reziste, nu este bucată de fier care să-i apară în cale și care, ulterior, să nu capete o formă. Un trandafir, o cruce, un vultur, o zeitate, o imagine abstractă…toate purtând aceeași semnătură: Cristina Dinu. Duritatea metalului a concurat cu ambiția și talentul Cristinei, iar cele din urmă au câștigat de cele mai multe ori. Despre încăpățânarea fierului vorbesc mâinile artistei, pline de zgârâieturi, tăieturi, cu buricul degetelor și unghiile înnegrite. Se lasă în fiecare zi de ceea ce spune ea că-i „mănâncă“ energia, timpul, o enervează și o frustrează, dar tot de atâtea ori îi mai vine în minte o idee, mai găsește un rebut care-i cere să-l modeleze… Așa că după o fugă în natură, unde-și bea cafeaua, trage cu nesaț dintr-o țigară și ascultă liniștea pădurii până simte c-o „dor“ urechile, revine mai înfierată și inspirată în a da viață celui făr′ de viață: metalul.

Când vezi imagini ale creațiilor ei sau cu ea pe motocicletă, tinzi să crezi că ai de-a face cu o femeie bine făcută, inabordabilă, înnebunită după zgomotul motoarelor și cel al rock-ului. Realitatea îți aduce-n față o tânără, în vârstă de 29 de ani, subțire, minionă, căreia, da, îi plac motocicletele și muzica rock, dar care susține că pasiunea cea mai mare a ei este…liniștea. „Lucrez în liniște, singura «muzică» este cea a uneltelor cu care prelucrez rebuturile metalice“ . O fire rebelă, care prin prisma ocupațiilor pe care le are, a felului de-a fi și a modului în care arată susține că se află pe granița dintre lumea femeilor și cea a bărbaților.

„Nu mă încadrez în niciuna. În cea a femeilor nu mă regăsesc pentru că nu am atitudinea feminină, aspectul, cerințele și așteptările de la viață pe care le au majoritatea reprezentantelor acestui sex, iar într-a bărbaților nu sunt pentru că ei au un orgoliu imens, deși sunt situații în care femeile fac treabă mult mai bună decât ei în multe domenii considerate «masculine»“

Cu ceva mai multe cunoștințe despre OMUL Cristina Dinu, mergem să-i cunoaștem și latura artistică, una cu totul atipică, una care, probabil, în afara țării ar fi fost extrem de apreciată, în timp ce la noi abia este cunoscută.

Cu duritatea metalelor a făcut cunoștință în urmă cu vreo șapte ani, când a început să meșterească pe la motociclete, mașini, făcând reparații diverse. Nu s-a îndurat de resturi, iar ceea ce alții ar fi dat fără să stea prea mult pe gânduri la „fier vechi“, pentru ea s-a transformat în materie primă. A avut noroc cu atelierul tatălui, unde se folosea de dotările de acolo pentru a-și contura ideile. N-a încurajat-o în ceea ce făcea, dar nici nu i-a interzis să se „joace“, crezând că este o ocupație temporară. La fel cum sperau și ceilalți membri ai familiei ei, care-și doreau ca la un momendat „băiețoasa“ Cristina să se metamorfozeze în „feminina“ Cristina. O așteptare de care protagonista noastră se amuză copios.

#gallery-2 { margin: auto; } #gallery-2 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-2 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-2 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */ Ușa atelierului i s-a închis odată cu moartea tatălui ei, atunci când Cristina a realizat că l-a pierdut și pe cel care-i conferea, totodată, și siguranța materială. Dincolo de pasiune trebuia să-și găsească și o sursă de venit. Cu sculele salvate din atelier, cu un morman de idei în minte, cu nevoia unui venit care să-i asigure traiul de zi cu zi și cu mâna formată din restaurările făcute pe ici-colo, Cristina s-a văzut nevoită să ia treaba mult mai în serios decât o făcuse până atunci. Atelier și-a făcut în fiecare colțișor unde a și locuit și a dat formă tuturor metalelor după inspirație și cerințe. Banii câștigați din munca ei au fost, dintotdeauna, puțini în ciuda faptului că persoanele care modelează fierul le poți număra pe degete.

#gallery-3 { margin: auto; } #gallery-3 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-3 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-3 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */ „Nu sunt convinsă că mă pricep. Sunt mai multe meserii într-una singură și nu-s maestru în toate. Nu este ușor de modelat fierul. Este o muncă infernală, frustrantă, enervantă. Metalele nu reacționează cum vrei, nu-s acultătoare. Te tai în table. Am unele piese care au și acum pete de sânge. Spun că renunț, dar, de fapt, cum aș putea?! De fiecare data mai apare ceva sau cineva cu câte-o bucată de metal din care vrea să-i realizez ceva și începe, astfel, lupta cu mine și bucata aia dură. Iar dacă este clientul fericit, atunci am satisfacția muncii care, automat, este și impulsul de a continua“.