CLEOPATRA HEROI: „Privesc profesia ca pe o pasiune și-mi place pasiunea mea“

O necesitate pentru unii, o necunoscută pentru alții, este asistentul social, cel despre care, în România, a început să se audă timid abia după 1990, atunci când peste tot în lume erau difuzate imaginile terifiante din orfelinate și căminele de bătrâni. Problemele însă nu se limitau aici. Mai aveam și victime ale diverselor abuzuri, eliberați din închisoare care nu se puteau reîncradra social, etc. Nevoia de reformă în acest domeniu era colosală. Doar că până la faptă, drumul s-a demonstrat a fi greu și anevoios. Era nevoie de personal specializat, de o infrastructură nouă, de bani…

Astfel, Facultatea de Teologie Ortodoxă avea să înființeze în 1991 o secție de Asistență Socială. Aici a ajuns, printr-o întâmplare fericită, și Cleopatra Heroi, unul dintre asistenții sociali care de peste 20 de ani și-a transformat profesia într-un stil de viață. Dacă în reportajele sociale suntem obișnuiți să citim despre cei oropsiți de soartă, în seria Asistentul social, „medicul“ fără stetoscop! vă propun să aflăm cine sunt OAMENII aleși prin mâna cărora Dumnezeu lucrează.

Cleopatra Heroi – punctuală, ușor emoționată de întâlnirea noastră, în care știa că trebuia să vorbească despre ea, despre asistența socială din România, cu o agendă în mână în care avea câteva răspunsuri pregătite ca un elev conștiincios – este cea care „sparge gheața“. Așa a făcut-o și în 1995, când a făcut parte din prima generație de asistenți sociali din România postdecembristă. Când s-a înscris la facultate știa mai nimic despre ceea ce urma să facă. Însă, categoric, voia să meargă pe alt drum și nu pe cel dorit de tatăl ei, care o voia inginer, după moda acelor timpuri. Doar că „băiatu’ lu’ tata“, așa cum era văzută Cleo, a preferat să-și aleagă drumul, unul atipic și despre care auzise câteva detalii de la sora ei:

„ Știam despre ajutoarele pe care le acordau primăriile mamelor cu mulți copii (mame eroine), știam câte ceva despre casele de copii și școlile speciale pentru copiii cu handicap. Mi-a plăcut ideea și mi s-a părut că mi se potrivește. De fapt, voiam să fac dreptate în lume. Îmi place să ajut oamenii, iubesc oamenii și-mi place să cred că toți sunt egali, sunt drepți, sunt corecți, numai că, în timp, unii dintre ei se pervertesc din cauza unor factori externi (societatea, lipsa educației, etc) “.

Cu acest crez a plecat la drum, iar în 1995 se afla în prima generație de asistenți sociali în căutarea unui loc de muncă. Și astfel a ajuns pe un post de verificare a autorităților care acordau tot felul de facilități sub formă de ajutor social. Au început și primele dezamăgiri când a constatat că banul public este extrem de râvnit și nu ajunge întocmai la cine trebuie. Dar despre sistemul plin de „bube“ vom discuta cu altă ocazie. Cleo a învățat să privească dincolo de bariere:

„Uneori ești dezamăgit: de sistem, de colaboratori, de oamenii pentru/cu care lucrezi, dar asta te poate descuraja pe moment, dar te poate și provoca să mergi mai departe, abordând problematica în alt mod. Uneori succesele apar chiar și acolo unde nu mai sperai că pot apărea. Da, este o permanentă provocare! Trebuie să fii pregătit pentru orice, în orice moment. Ceea ce fac eu este o idee în care crezi, e un stil de viață. Nu poți face asistență socială ca pe o meserie. Trebuie să-ți placă profesia, să iubești provocarea, să iubești să ți se ceară ajutorul și să iubești să-l oferi. Să te încarci cu energie numai privind bucuria din ochii celui pe care l-ai ajutat să se ajute. Să ajuți și să ai satisfacția de a fi ajutat pe cel care a avut nevoie de aceasta. Să te bucuri de bucuria lui. Să te entuziasmezi că ai schimbat în bine lucrurile, să te încarci cu energia aceasta și să-ți faci rezerve pentru eșecuri“.

Este clar că fără suflet, fără determinarea interioară nu poți călca pe drumul ăsta. Însă la fel de important este să nu-ți transferi problemele beneficiarului/lor.