Cinci fete din Vâlcănești, orfane de mamă, au nevoie de noi pentru A VISA, A SPERA, A CREDE!

– Mai știi cum arăta mama ta? Tăcere… – Ții minte cum te alinta? Din nou, aceeași tăcere, dublată de o privire ce mi-ar fi spus multe dacă ar fi știut ce și, mai ales, cum. Dar n-avea de unde să le știe. Ariana avea doar trei ani când mama ei s-a dus pe drumul fără de întoarcere, când cele patru surori mai mari ale ei plângeau în hohote fără ca ea să-și dea seama de ce, când multă lume le-a trecut pragul și le tot repeta „săracele de voi“, când tatăl a rămas împietrit de-o durere mută, iar atunci când îl întreba de „mami“, în loc de cuvinte vedea numai lacrimi… Tații nu plâng, ei sunt cei mai puternici… Dar al ei plângea… Își pierduse soția și pe mama celor cinci fete, își pierduse sprijinul, omul de bază. Ciroza hepatică dezvoltată de o hepatită netratată a fost cea care i-a adus moartea soției lui Ioan Capdefier.

Ariana are acum cinci anișori, este mezina familiei Capdefier din Vâlcănești, iar în ultimii doi ani a uitat noțiunea de „mamă“. La fel și surorile ei: Fabiola (7 ani), Oana (11 ani), Alexandra (12 ani) și Cătălina (13 ani). Pierderea le-a apăsat cumplit, liniștea copilăriei le-a fost tulburată, iar întrebările au început atunci să curgă în avalanșă: „Cine va avea grijă de noi? Cine ne va găti, cine ne va spăla și călca hainele, cine ne va face casa să arate «lună» de Sărbători? Cine ne va mai mângâia, alinta, cui vom spune tot ceea ce avem pe suflet?”

Problemele au curs una după alta în acea perioadă fatidică pentru familia Capdefier.

„Financiar, eram bine atunci, chiar prea bine. Lucram ca sondor la Rompetrol. Am fost plecat și pe-afară și aveam luni în care luam și 6-7000 lei. Dar a venit momentul în care am căzut! Soția a murit, iar la vreo două luni am rămas fără serviciu, cu cinci fete mici, dependente de mine. Am crezut că o să înnebunesc“ , ne-a mărturisit Ioan Capdefier.

Însă știa că trebuie să-și găsească acele resurse de a merge mai departe. A început să gătească, să spele, să calce, să învețe cum e treaba cu pieptănatul și aranjatul părului, cu jocurile copilelor, să fie prezent la ședințele și serbările lor. L-au mai ajutat pe ici-colo mama lui și rudele din vecinătate. Însă, baza este în el.

„Când a început Ariana grădinița, a trebuit să stau cu ea. Am crezut că se rezolvă dacă stau o oră, două, dar a cam trebuit să fiu prezent tot programul, timp de câteva zile. Într-un final, s-a obișnuit, iar acum merge de plăcere“ , ne-a povestit, amuzat de situație, tatăl fetelor.

Povestea le-a apărut, în urmă cu ceva timp, și în presa locală, iar în urma articolului au fost mulți oameni care s-au mobilizat și i-au ajutat. Cum se întâmplă de obicei, în astfel de situații, cei mai mulți le-au dus haine și jucării. Au fost binevenite. Pentru că au fost din plin, au avut de unde să dea și mai departe. Însă ajutorul principal stătea tot în puterile lor. Oamenii vin și pleacă, îți oferă o mână de ajutor, pe moment, dar ține de tine, de tăria și dorința proprie ca să depășești astfel de situații. Ioan Capdefier a înțeles lucrul acesta și a încercat să-l inducă și fetelor lui.