CEL MAI IUBIT CADRU DIDACTIC! Carmen Băjenaru: „Nu toți părinții văd profesorii ca parteneri în educarea copiilor lor“

Nu mi-a fost profesor, dar, cu siguranță, este unul dintre dascălii pe care mi i-aș fi dorit să-i am. Este o încântare s-o asculți cum vorbește despre personajele și momentele istorice și este imposibil ca după o discuție cu Carmen Băjenaru să nu-ți rămână ceva în memorie despre trecutul nostru sau să nu ți se aprindă curiozitatea de a afla și mai multe lucruri față de ceea ce a reușit să-ți povestească. Iar pentru elevii săi din Colegiul Național „Ion Luca Caragiale“, Carmen Băjenaru este acel profesor care îi face să iubească acea materie, despre care Nicolae Iorga spunea că „își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se“. Pentru calitățile de OM, profesor, părinte, prieten, o regăsim pe Carmen Băjenaru nominalizată la categoria „CEL MAI IUBIT CADRU DIDACTIC“

Absolventă a Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității București, Carmen Băjenaru s-a îndreptat încă de la început către activitatea didactică. A știut din copilărie că acesta este drumul pe care vrea să-l urmeze, iar ceea ce i-a deschis curiozitatea către domeniul istoriei a fost o piesă de teatru. A avut norocul să afle tainele trecutului de la profesori dedicați muncii lor, iar de aproape trei decenii încearcă și, în cea mai mare parte, reușește să le insufle elevilor săi dragostea pentru o materie pe care unii o percep doar ca fiind o înșiruire de ani, evenimente și personaje. Istoria înseamnă mult mai mult de atât, iar o întâlnire cu un profesor precum Carmen Băjenaru o să vă demoleze clișeul amintit mai sus.

Vă invit s-o cunoaștem prin prisma autocaracterizării!

„Sunt ploieșteancă de când mă știu, născută pe 3 decembrie 1965. Am fost un copil vesel şi jucăuş. Am copilărit la casă, vizavi aveam un parc și bunicii materni erau foarte aproape. Când eram foarte mică întreaga lume a jocurilor mele era curtea cu toate cotloanele ei, dar și cu leagănul. Nu îmi erau străine nici curțile vecinilor în care ajungeam de multe ori dislocând uluca din gard. Am fost un copil foarte iubit și de familie, dar și de vecini, și de aceea am fost îndrăzneață și simpatică. Când am mai crescut, mă jucam cu cei patru veri ai mei în curtea bunicilor materni. A fost o copilărie excepțională. Când eram pe la grădiniță voiam să fiu doctoriță, dar din școala primară mi-am schimbat opțiunea în profesor. Prin clasa a treia m-am hotărât clar la profesor de istorie și așa am rămas.

Cel mai important rol în alegerea istoriei ca domeniu de interes l-a avut piesa de teatru de la TVR- «Mușatinii». Am văzut-o când eram în ultimul an la grădiniță sau în clasa I și m-a impresionat profund. Actorul Teofil Vâlcu îl interpreta pe Ștefan cel Mare și a reușit să mă fascineze cu personajul creat de el. Vă dați seama că eu nu făceam distincție între actor și rol, pentru mine conta Ștefan care era de la bunicul ideal la domnitorul neînfricat. Apoi, în timpul claselor primare m-au impresionat toate lecturile din cartea de citire care se refereau la istorie, așa că m-am hotărât catre acest domeniu. În clasa a IV-a, când am avut o învățătoare deosebită, pe doamna Neculce, orele de istorie erau un regal și deja pasiunea se instalase. Profesoara mea de istorie din gimnaziu, Maria Dinulescu, a contribuit esențial la menținerea pasiunii pentru această materie. O iubeam pentru blândețea ei, pentru calmul cu care ne vorbea și pentru căldura din voce când vorbea despre construcțiile monumentale sau despre marile personalități din istorie. În facultate, evoluția mea a fost influențată de profesorii Zoe Petre (cursul de Istorie a Greciei și a Romei), Radu Manolescu (curs de Istorie medievală universală), Florentina Cazan (seminar de Istorie medievală universală și seminarul special de medievală), Mihai Maxim (cursul de Limba turco-osmană și de Paleografie turco-osmană), Ioan Scurtu ( curs de Istorie contemporană a României și profesorul îndrumător al lucrării mele de Gradul I), Anca Gheață (cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene, cu care am învățat să fac cercetare istorică și am avut primele publicații).

După ce-am terminat facultatea, am luat repartiție la Școala cu clasele I-X Valea Doftanei, la noi în Prahova. Mărturisesc faptul că repartiția a fost o mare deziluzie pentru mine pentru că am terminat cu media 9,58 și nu mă așteptam să ajung atât de departe de Ploiești. Școala din Valea Doftanei mi-a oferit doi ani foarte frumoși pentru că am întâlnit oameni deosebiți și copii extrem de iubitori și doritori de a afla cât mai multe. Din 1990 am ajuns cu postul în Ploiești, la Liceul I.L.Caragiale pe care îl absolvisem cu 6 ani înainte și în care îmi dorisem să mă reîntorc. În acest liceu a învățat mama, am studiat eu și a fost absolvit și de fiica mea, Andreea (foto) , și, la fel ca și azi, era unul dintre cele mai bune din țară. A fost prima școală în care am predat vreodată. Mi-am dorit foarte mult să mă întorc în Caragiale și eram conștientă că acest lucru nu se va întâmpla la repartiție așa că în vacanța intersemestrială a anului III, înainte de a preda la liceul bucureștean la care eram repartizată, am predat trei ore la Caragiale, la clasele fostei mele profesoare din liceu. Colegiul Caragiale face parte din sufletul meu, aici mă simt la fel de bine ca acasă, deci sunt o fericită pentru că fac ceea ce îmi place într-un loc pe care îl iubesc.

De-a lungul anilor, am avut multe satisfacții ca dascăl. Începând cu premiile luate de elevii mei la diverse concursuri de istorie, de cultură generală, la modul în care foarte mulți dintre ei au reușit în viață. De altfel, în fiecare zi am motive de bucurie și sentimentul de satisfacție când intru la ore și văd cum lucrează elevii mei, iar când intru în școală mi se umple inima de bucurie.