Seria prezentărilor din campania „Cei mai apreciați prahoveni“ ai anului 2016 continuă cu o poveste savuroasă, plină de umor, al cărei protagonist…
Seria prezentărilor din campania „Cei mai apreciați prahoveni“ ai anului 2016 continuă cu o poveste savuroasă, plină de umor, al cărei protagonist este cantautorul Daniel Iancu. Deși este inginer de profesie, împlinirea și-a găsit-o în lumea artistică, în muzica folk. Și pentru că i-a plăcut să fie „altfel“, Daniel Iancu a preferat să îmbine muzica și poezia cu…parodia! Ce-a ieșit?! O sursă sigură de bună-dispoziție. Vă invit să-l cunoaștem mai bine pe nominalizatul nostru, așa cum a ales să vi se prezinte!
M-am născut într-o miercuri din 1962, la maternitatea din Ploiești. Mama a țipat când m-a văzut. Aveam capul foarte prelung și, în mod evident, a început să plângă la vederea arătării. Dacă aș fi rămas așa probabil că aș fi devenit celebru mult mai devreme, iar omulețul lui Gopo ar fi fost considerat un plagiat ordinar. Atunci a intervenit moașa, prietena mamei mele. Mi-a prins capul în mâini și, probabi cu permisiune Divin,…l-a remodelat. D-aia sunt acum atât de frumos. La modestie am lucrat mult mai târziu.
La 7 ani am reușit să învăț pe de rost de la un șofer de camion poezia „Mama lui Ștefan Cel Mare“, varianta pentru adulți. Am scris-o la școală pe tablă și pe cărțile și caietele colegilor, spre marea lor bucurie. Timp de patru ani, după acest show de neuitat, mama mea a trebuit să-i facă plăcintă cu mere învățătoarei ca să iau și eu măcar 9 la purtare.
Revenind la lucruri serioase, vă pot spune că locul ce m-a format și care și-a pus cel mai mult amprenta pe educația mea a fost satul Parepa de pe lângă Inotești, județul Prahova. Am în lucru un roman dedicat acestui sat și oamenilor lui. Un mic omagiu adus bunicilor mei, Gheorghe și Elena.
Am inceput pe la 8-9 ani când eram deja rapsodul popular al școlii nr. 25 din cartierul Ploiești Nord. Cântam la muzicuță, acordeon, drâmbă, fluier și interpretam balada Miorița, voce si acordeon. Publicul (mai ales mamele si bunicile) era in delir pentru că interpretam această balada cu ochii în lacrimi. Însă publicul nu știa ca mie nu îmi plăcea deloc ce cânt (fiind obligat de profa de muzica), iar lacrimile erau prezente în ochii mei fiindcă nu înțelegeam de ce trebuie să moară baciul cel muntean.
Anii studenției au adus chitara în viața mea. Am compus „Spitalul de nebuni“ (scris chiar la Voila!), „Ploaie în Ploiești“ (compus prin fața Casei de Cultură în timpul unei ploi torențiale) și „Într-un tramvai“ (scris cu ocazia inaugurării tramvaiului din Ploiești căruia i se mai spunea și Ampicilina…pentru că era vopsit în alb și roșu și se lua o dată la șase ore).
De la începutul carierei mele am fost învățat să nu urc pe scenă până nu fac o vodcaliză. Am acest obicei și azi. Două căpăcele de vodcă pentru încălzire ca să mearga totul uns.
Comentarii