Cea din urmă scrisoare a părinților din Sinaia care și-au pierdut copilul răpus de meningita

Atmosfera liniștită din Sinaia a fost zguduită puternic, săptămâna trecută (12 octombrie), de o tragedie. Un copil de numai doi ani și patru luni s-a stins pe un pat de spital, din București, unde a fost transferat în stare foarte gravă. Inițial, în Spitalul din Sinaia, medicii care l-au consultat l-au diagnosticat, conform declarațiilor părinților, cu o enteroviroză și l-au tratat ca atare. Însă boala se pare că a fost alta (meningită pneumococică), iar evoluția ei, una foarte rapidă, a dus la moartea micuțului. Cum s-a îmbolnăvit copilul? De ce medicii de la Sinaia nu au văzut gravitatea cazului? De ce nu se fac aici analize și copiilor, aduși în stare gravă, înainte de a li se pune un diagnostic și administra un tratament? De ce în spațiul public au fost furnizate informații eronate? Sunt câteva dintre întrebările care le-au adus și aduc și mai multă durere părinților care au asistant neputincioși la stingerea copilului lor. Pentru a clarifica și a încerca să tragă un semnal de alarmă, soții Tican au trimis presei o scrisoare deschisă:

„Suntem Emilia și Dumitru, iar până de curând (12 octombrie) am fost „mami“ și „tati“ pentru Alexandru Petru. Din păcate, fiul nostru a plecat dintre noi, la numai doi ani și patru luni, răpus de meningită acută cauzată de stafilococul pneumaniae, conform certificatului de la IML.

Cazul lui a fost mediatizat, însă la pachet cu știrea dispariției au venit și o serie de speculații și informații neadevărate. Informații care ne dor, unele furnizate de persoane care, în momentele cumplite ale vieții noastre, au părut că ne sunt alături, altele de către cei care vor să acopere neputința, incompetența și indolența unui sistem în care se moare cu zile. Mulți dintre ei sunt, la rândul lor, părinți, dar, probabil, merg pe principiul că lor nu li se poate întâmpla așa ceva. Nu dorim să mai fie astfel de tragedii, nu dorim nici unei mame să trăiască toată viața cu imaginea copilului ei chinuit de suferință, care cu ultimele puteri o strigă „mami, mami“, cu speranța că cea care l-a adus pe lume va reuși să-l și salveze. Dar n-am putut… Pentru că noi, ca mai toți care citiți aceste rânduri scrise de mine, mama lui Alex, credem în medici și în Dumnezeu pentru vindecare, pentru viață. Alex n-a avut probleme de sănătate. Era un pitic vioi, vesel, pe care ni l-am dorit tare mult. L-am avut la vârsta de 40 de ani, venit pe lume prin naștere naturală și pe care încă îl alăptam. O singură dată am ajuns cu el de urgență la spital, pe când avea cinci săptămâni, ca urmare a unui episod de înec cu regurgitare. Pentru a elimina orice suspiciune, copilul a fost transferat atunci la București unde i-au fost făcute investigații și a fost găsit perfect sănătos. Și așa a fost cu excepția răcelilor pe care le are orice micuț.

La începutul lunii septembrie, am mers la mare, iar aici, într-una din zile, Alex a făcut febră, puțin peste 38, dar care i-a cedat cu antitermice. Ulterior, având o stare generală bună, l-am pregătit pentru începerea grădiniței. Am prezentat toate documentele solicitate, inclusiv adeverința de la medicul de familie că este apt pentru activități în colectivitate. Precizăm că la grădinița din Sinaia nu sunt solicitate, la începerea anului preșcolar, exudat și probe de coprocultură. După o săptămână au început să fie înregistrați mai mulți copii răciți sau cu alte afecțiuni. Unii au lipsit, alții au fost readuși de părinți fără să fie vindecați complet și primiți de cadrele de la grădiniță. Altora chiar le-a fost administrat tratamentul de către asistenta de la unitatea preșcolară. Nu am scăpat nici noi de problemele sezonului, motiv pentru care atât eu, cât și Alex am stat acasă, în intervalul 2-7 octombrie, unde am urmat un tratament cu antibiotic prescris de către medicul de familie, în urma consulației. Luni și marți, 8-9 octombrie, Alex a fost la grădiniță, iar asistenta de acolo nu a sesizat nimic schimbat în comportamentul lui. Marți seara, după grădiniță, cel mic a mâncat câteva felii de salam de la o rudă, aflată în vizită, iar seara a fost energic, vesel și s-a jucat cu doi verișori. Totul până la ora 21.00, când am ajuns de urgență la secția de Pediatrie a Spitalului din Sinaia din cauza vărsăturilor în jet ale copilului. De gardă a fost, în acea seară, dr. Evelina Șerban, care-mi este și medic de familie și care i-a administrat un tratament injectabil, despre care mi-a precizat că ar fi putut să i-l furnizeze și prin perfuzie, dar cu același efect. Jumătate de oră mai târziu am plecat acasă fără alte investigații pentru că, la Sinaia, analizele pe secții se fac doar dimineața. Singurele care se fac noaptea sunt urgențele (adulții) care ajung la CPU.

Starea lui Alex s-a mai ameliorat până joi seara, 11 octombrie, când, în jurul orelor 18.00, am revenit de urgență la Pediatrie din cauza febrei foarte mari, 40,5 grade, care nu i-a cedat la antitermicele administrate. Ca o ironie a sorții sau ca un semn pe care l-am ignorat, pe culoarul spitalului m-am întâlnit cu tatăl copilului care a fost operat de apă la plămâni și care m-a sfătuit să plec la București, așa cum făcuse el cu fiul său. Cei doi copii au fost colegi de grupă la grădinită. Din păcate, am ignorat acest sfat și m-am ambiționat să rămân, acordându-le credit total cadrelor medicale de la Sinaia. De gardă în acea seară a fost dr. Ramona Codreși, care l-a diagnosticat pe Alex cu enteroviroză, l-a internat și i-a administrat un tratament de hidratare cu solutie Ringer, un anume sirop, glucoză și supozitor pentru scăderea temperaturii corporale. Totul, fără analize prealabile. Acestea aveau să-i fie recoltate abia a doua zi, în jurul orei 08.00. Pe la orele 20.00, dr. Codreși a concluzionat că s-a terminat prea repede perfuzia, iar ulterior, la 20.30, asistenta medicală a înlocuit soluția perfuzabilă cu o alta care conținea soluția Ringer. La 00.30, după terminarea celei de-a doua perfuzii, temperatura lui Alex a scăzut doar până la 38,1 grade. Până vineri dimineață, la 6.30, nu i-a mai fost administrat copilului nimic si nu a mai trecut nimeni să ne vadă. A fost o liniște deplină în spital. Cu exceptia unei singure sonerii ce a mai adus puțină forfotă, lumea s-a odihnit. Nici măcar hohotele mele de plâns, care asistam neputincioasă la chinul băiatului meu, n-au deranjat pe cineva. Abia la ora indicată am fost informată că i se vor recolta probe pentru analizele medicale și i-a fost măsurată temperatura care-i crescuse din nou, fiind peste 39 de grade. Copilul se simțea din ce în ce mai rău, motiv pentru care, după aproape o jumătate de oră am cerut ajutor. Medicul l-a evaluat, cam pe la 7, și a încercat să mă liniștească, asigurându-mă că e din cauza oboselii, că va urma o nouă zi cu febră, cu scaune moi, dar își va reveni. Copilul meu, în schimb, nu mai putea sta în picioare… A venit ora 8, i s-au recoltat probe pentru analize, iar termometrul a indicat acum 39,9 grade. Dar panica se pare că era doar în rândul meu, al soțului și fratelui meu, cu care vorbeam pe whats app fiind plecat din țară, pentru că a trebuit să mai treacă o oră și jumătate ca medicul să-și dea seama de gravitatea cazului. Alertată de o asistentă că nu i se mai deschidea una dintre pleoape, doctorul și-a dat seama, că, în sfârșit, trebuie să facă ceva pentru puiul meu, inclusiv să ceară transferul la București, ceea ce s-a și întâmplat vineri, la orele prânzului. Nici medicul de pe ambulanță nu ne-a acordat deloc atenție pe drum. Am ajuns la Spitalul Marie Curie, unde au fost mobilizați medicii de pe toate secțiile pentru investigații. Medicilor de la București le mulțumesc! Fiecare venea și-i făcea ce știa…Totul a fost o luptă contra cronometru.

Alex al nostru cel vioi, energic, vesel se transformase acum într-o păpușă inertă, intubată, ținută în viață doar de aparate. A fost momentul în care am realizat că-l pierdem, dar eu, ca mamă am negat. Am leșinat, m-am trezit și-am sperat că odată cu revenirea mea se stinsese și coșmarul vieții mele. Dar nu! Alex făcuse stop cardiorespirator, fusese resuscitat. Evoluția bolii era fulminantă, iar șansele scădeau odată cu trecerea timpului. Din păcate, câteva ore mai târziu, la 18.50, Alexuțu a cedat…Avea doar doi ani și patru luni! S-au discutat multe în jurul nostru, dar ceea ce-am auzit și înțeles a fost faptul că puiul nostru a fost transferat în ultimul hal și-n ultimul moment!

Am făcut aceste precizări pentru a înlătura speculațiile și minciunile apărute în spațiul public, dar și pentru că vrem să tragem un semnal de alarmă, unul care să diminueze tragediile de acest fel. Grădinițele trebuie să fie loc sigur de joacă, de educație, nu focare de infecție, tolerate chiar de cei care le administrează sau care lucrează acolo. Alții veți spune că „așa a fost să fie“, doar că în cazul lui Alexandru a fost să fie și cu „ajutor“… Iar modul în care copilul nostru a fost tratat la Sinaia spune multe. Probabil și anchetele demarate în acest caz vor scoate la iveală alte și alte detalii neștiute. Din păcate, pentru noi, orice măsură e tardivă și fiecare verdict că acest copil a murit cu zile va fi încă un cuțit pe care-l primim direct în inimă.