Povestea fantomei de la Conacul Bellu, din Urlaţi

În România există numeroase poveşti despre case bântuite de suflete care nu-şi găsesc odihna după despărţirea de trupul care le-a purtat prin această lume. Una dintre acestea este cea a Conacului Bellu, din micuţul oraş Urlaţi, fosta casă de vară a familiei baronului Barbu Bellu, cel care a donat Bucureştiului terenul pe care se află acum cel mai mare cimitir din Capitală, care îi şi poartă numele. Conacul Bellu se află într-o pădurice de la marginea oraşului Urlaţi, într-o poieniţă mascată de tufani. Singura rămasă în picioare este clădirea mică a fostului conac, o casă albă, cu stâlpi din lemn negru în care acum funcţionează „Muzeul Memorial Alexandru Bellu”, unul dintre puţinele care păstrează mobilierul şi aranjamentele originale, alături de colecţii de opere de artă, timbre, fotografii, straie româneşti şi străine sau ceasuri, toate spunând povestea uneia dintre cele mai bogate familii nobile care a trăit vreodată în România. Restul clădirilor care făceau parte din complex sunt acum doar ruine, dar chiar şi acestea parcă amintesc de fastul şi bogăţia de altă dată.Dincolo de povestea familiei, căsuţa cu motive româneşti poartă cu ea şi o poveste sinistră, pe care toată lumea din Urlaţi o cunoaşte, fie că o crede sau nu. Despre Conacul Bellu se spune că ar fi bântuit de fantoma soţiei lui George Bellu, unul dintre ultimii descendeţi legitimi ai fostului ministru al Culturii şi Justiţiei Barbu Bellu. Odette Ruffier era o franţuzoaică frumoasă, care a avut o viaţă destul de grea alături de George Bellu, care, spune lumea, păstrase pe lângă alte trăsături de familie şi pe cea a nestatorniciei în amor. Odette, care nu a reuşit niciodată să înveţe prea bine limba română, s-a stins în 1980, când avea 92 de ani, în casa fostului grădinar al familiei, care a îngrijit de ea după moartea lui George Bellu. După o viaţă chinuită de infidelităţile soţului – de altfel un om bun, generos până la Dumnezeu şi foarte respectat, care, deşi era foarte bogat, a acceptat să-şi trăiască ultimii ani din viaţă într-o cameră de serviciu de la conac – Odette nu şi-a găsit liniştea nici după moarte, când se spune că sufletul ei s-a întors la conacul în care a trăit alături de George Bellu. Deşi a murit la o vârstă înaintată, povestea spune că Odette şi-a pus capăt zilelor otrăvindu-se din cauză că nu mai suporta sărăcia şi umilinţa cu care trăise o viaţă întreagă din cauza infidelităţilor soţului. La Urlaţi, părerile despre stafia de la Conacul Bellu sunt împărţite. Unii spun că este doar o invenţie, dar alţii pot băga mâna în foc că sufletul lui Odette locuieşte şi acum în vechea casă a baronilor şi că ea este cea care face ca uneori aici să se audă tot felul de zgomote ciudate şi sinistre.Şi ziua, şi noaptea în singura clădire care a mai rămas în picioare din vechiul conac se pot auzi scârţâituri şi vaiete din pod, acolo unde cineva parcă se plimbă cu paşi când rari, când repezi. Uneori de acolo se aud şi bocănituri, de parcă cineva ar încerca să deschidă uşa, dar sunt şi voci care dau vina pe veveriţele care au reuşit să ajungă în podul vechi al casei. Dacă pentru sunetele ciudate din casă se găsesc şi explicaţii logice, nimeni nu poate şti de ce în preajma catacombei care pe vremuri ducea la via de pe domeniul familiei Bellu este mereu o răcoare de-a dreptul sinistră, iar dinăuntru parcă se aud gemete care îţi dau fiori pe şira spinării.