Originile Revelionului

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou.[necesită citare]

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.

Grecii fac o prăjitură tradițională în care pun bani. Persoana care găsește banii va avea parte de bucurie tot timpul anului. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.

Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.

Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.

Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.