Misterul perenităţii lui Eminescu

Nu fără emoţie şi sfială se poate scrie despre „sfântul preacurat al ghersului românesc”, aşa cum a fost numit Mihai Eminescu de un alt valoros poet al românilor. Şi credem că avea perfectă dreptate, pentru că ,,dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri.”

Când Tudor Arghezi ne sfătuia să pătrundem ,,cu grije tăcută în universul eternului poet“, împărtăşea pe deplin credinţa în unicitatea lui, de vreme ce afirma că poetul ,,Şi-a înmuiat cuvântul de-a dreptul în luceafăr.” Temerea că i-am putea tulbura ,,tăcerea”, grăind despre el este justificată; mărturism că am simţit-o din plin, cu înţeleaptă sfială.

Dar, în ciuda acestei atenţionări, s-a scris şi s-a vorbit mult despre miracolul unei opere cu adevărat fascinante şi pururi deschise interpretării. Totuşi, scriem astăzi şi noi. Cu smerenie, cu respect dintr-un impuls al conştiinţei, plecându-ne în faţa unui titan.

Da, aşternem şi noi astăzi rânduri întru cinstire, celebrând un eveniment important, nu pentru gloria personală, nu cu pedanterie, ci din sincera convingere că aparţinem cu trup şi suflet fiinţei şi destinului acestui popor şi acestui grai. Fiindcă nu se poate trece uşor peste lumina rostirii de suflet care ne alină oftatul, ne exprimă năzuinţele de zbor şi frumuseţile unei naturi fără pereche.

Ziua Naţională a Culturii Române nu putea fi decât coincidentă cu data naşterii lui Mihai Eminescu, ZI în care este celebrată eminenţa acestui popor în toate domeniile culturii. Îndreptăţită coincidenţă, cum se poate înţelege şi din aserţiunea următoare: „Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, niciun simplu suflet nenorocit, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea către matematici, pe care abia le cunoştea, până la aceea către istorie” . (Constantin Noica)

Patimă de cânt stelar, miruit cu nemurire, Eminescu vine spre noi în fiecare miez de ianuarie să ne amintească de incandescenţa verbului şi spiritului românesc, propulsat în universalitate. Numai cei care intră în sanctuarul operei eminesciene prin recitire pot simţi acest miracol. Demersul nu e deloc simplu. Fiindcă trebuie descoperit cifrul şopti­rilor de izvoare şi al licăririlor întrupate în versuri. Trebuie lepădate orgolii întunecate şi egocentriste. Apoi, este ştiut că, fără lectura pătrunzătoare, aprofundată a creaţiilor semnate de Eminescu, nu e posibil accesul la tezaurul de gândire şi frumuseţe adăpostit în fondul simţirii genialului poet. Mărturie stau numeroasele studii şi exegeze semnate de eminescologii din ţară şi de peste hotare.

Oare deţin acest cifru şi cei care se simt obosiţi de continua sclipire a geniului? Vai celor îmbătaţi de aspiraţii, măriri efemere!!! Eminescu nu poate deranja, obosi, plictisi. Vă jur! Nu poate agasa decât pe invidioşii veleitari! Opera lui are valoare permanentă prin complexitatea ei uimitoare, fapt care nu se poate demonstra decât cu textele creaţiilor în faţă; exemplu elocvent l-ar oferi „Odă (în metru antic)”, piesă lirică, reunind magistral, prin sugestia metaforică, motive tulbură­toare dintre care amintim doar câteva: renaşterea (proprie condiţiei geniului), iubirea, cunoaşterea, autocunoaş­terea…: