Legenda Iuliei Haşdeu

Un copil… Iulia Hasdeu. Un copil de geniu… Un tata… Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un tata care a iubit prea mult, dincolo de puterea ratiunii si a cunosterii, indraznind sa infrunte un destin care a luat de langa el cea mai pretioasa comoara a sa: Iulia Hasdeu. O legatura spirituala care invinge moartea… si incearca sa ne demonstreze ca dincolo de moarte exista viata, suflete care isi accepta soarta. Am avea nevoie de carti intregi pentru a descrie viata, opera, cunostintele si contributia imensa pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu, -mare istoric si filolog roman, o mare personalitate, a adus-o fondului cultural romanesc prin activitatile sale diversificate din mai multe domenii. Am avea nevoie de alte cateva carti pentru a descrie legatura speciala care se afla intre acest tata si fiica sa, legatura consolidata inca din timpul vietii si continuata dupa ea. Sa ma iertati daca indraznesc sa ma rezum doar la cateva pagini.

Destinul Iuliei nu a fost sa fie insa unul obisnuit, iar personalitatea sa deloc obisnuita, ci extraordinara. Iulia avea in ea suflul geniului, iar mintea sa era cu adevarat sclipitoare. Cum ai putea sa spui altfel despre un copil care la varsta de 2 ani si jumatate se familiariza cu alfabetul, care la 4 ani stia sa aseze cuvintele pe foaie si nu doar in limba romana, ci si in franceza si germana, care la 8 ani absolvea scoala primara si in scurt timp debuta si literar, la 11 absolvea gimnaziul Sf Sava si urma concomitant cursurile conservatorului muzical din Bucuresti, la 16 ani, lucru cu adevarat extraordinar pentru acea perioada, paseste pe taramurile Frantei ca studenta a celebrei universitati din Sorbona unde uimeste cu talentul si inteligenta sa? Se spune chiar ca Alexandru Macedonski venit in vizita in casa lui B.P. Hasdeu a ramas uimit de inteligenta, memoria si precocitatea copilei. Vazand fetita, pe atunci in varsta de numai 4 ani, poetul a intrebat-o amical daca stie versuri, iar fetita, curajoasa, nu i-a raspuns, ci l-a intrebat la randul sau: “Dar tu?”. Poetul i-a recitat atunci una din poeziile sale pe care micuta Iulia a ascultat-o cu atentie, dupa care a plecat intr-o alta camera. S-a intors in scurt timp si a recitat poetului, cuvant cu cuvant, poezia pe care o auzise cu putin timp inainte pentru prima oara.

In Franta, ca si studenta, la indemnul parintilor, Iulia studiaza intens limbile clasice, se cufunda in invatamintele istoriei si ale filozofiei, tine expuneri si prelegeri remarcabile din istoria universala, continuand in acelasi timp sa scrie, sa picteze, sa nasca versuri si proza de multe ori sub pseudonimul de pseudonimul Camille Armand. Veti spune poate… dar unde este tineretea? Unde este copilaria? Unde este exuberanta de a trai? Unde este nebunia varstei? Inconstienta? Imaturitatea? Dar Iulia studiaza cu o frenezie iesita din comun si pune in studiu toata intensitatea si puterea caracterului sau. Iulia s-a refugiat in magia cititului si a lecturilor, iar jurnalul si scrierile sale pe care le semna uneori sub numele de Camille Armand dezvaluie un suflet in care musteste dorul de viata si iubirea… mult, poate prea mult chiar… Departe de tatal sau, Iulia (a plecat in Franta doar cu mama sa) comunica mult si des prin intermediul scrisorilor.

„Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea materna, nici dragostea frateasca; a fost lipsita de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a cautat afectiunea pe care nu o gasisein alta parte. A avut prea multa iubire in inima (…) Ce chin infiorator. Sa te simti facuta pentru a iubi si sa nu afli o inima care sa raspunda afectiunii tale, asta copleseste, ucide”. (C. Manolache- “Scantaietoare viata a iulie Hasdeu”, volum biografic aparut in 1939)

Amintirea Iuliei poarta un nimb deasupra si este inconjurata de sfintenie, respect si adoratie. Iulia nu a fost iubita doar de parintii sai, ci de o lume intreaga. Moartea sa nu a reusit sa o dea uitarii, iar despre fiinta si geniul sau se vorbeste cu un respect care te incearca numai in fata marilor suflete sau al marilor temple. Multi au fost cei care s-au intrebat cum ar fi aratat cultura romaneasca daca ar fi beneficiat nu doar de geniul tatalui, ci si de cel al fiicei… Dar multe dintre spiritele iluminate au un destin lumesc prea scurt. A fost ca ea sa fie astfel, sa plece prea curand, iar cei care doresc sa o cunoasca sa o cunoasca mai mult prin ochii tatalui. In ciuda varstei fragede la care a parasit aceasta lume, de la Iulia ne-a ramas o opera deosebita formata din cugetari, versuri, fragmente memorabile de proza.

Cand Iulia moare in 1888, la doar 19 ani, chinuita de tuberculoza, suferinta parintilor este imensa. Doliul se asterne in sufletul unui tata, iar dorul sau netarmuit de a simti prezenta Iulia nu cunoaste nicio alinare fizica. Unica ratiune de a exista a lui Hasdeu devine incercarea de a intra in legatura cu spiritul fiicei sale Iulia.

“Trecuse sase luni de la moartea fiicei mele. Era in martie – iarna plecase: primavara nu sosea inca. Intr-o seara umeda si posomorata, sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca intotdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu; dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si ii rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata, mana mea se puse in miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire= „Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga” Julie Hasdeu. Era scris si iscalit cu slova fiicei mele.”, spune Bogdan Petriceicu Hasdeu in opera sa stiintifica si filozofica “Sic Cogito” (Ce e viata? – Ce e moartea? – Ce e omul?, despre care Hasdeu sustinea ca i-a fost dictata de insasi fiica sa.