Legenda comunei Soimari judetul Prahova

Din cele mai vechi urme de viață omenească cercetate în mod sistematic, de pe teritoriul judeţului Prahova sunt cele de la Budureasca, Vadu Săpat, din paleoliticul mijlociu și cele de la Lapos, din paleoliticul superior, asemenea dovezi apar și în alte locuri din judeţ, chiar dacă sunt din perioade mai târzii ale epocii pietrei. În mod întâmplător au fost descoperite pe teritoriul comunei Şoimari mai multe toporaşe din piatră şlefuită aparșinând neoliticului târziu precum și epocii bronzului, când aceste unelte se foloseau încă pe scară largă. Aceasta dovedeşte că în această perioadă așezările omeneşti au devenit mult mai numeroase, mai ales după pătrunderea în aceste zone a populaţiilor de origine indo-europeană. Tot din aceasta perioada datează și o statueta de circa 20 cm reprezentând, credem noi, o divinitate a fecundității și fertilității. Continuitatea vieţii omeneşti pe aceste meleaguri a fost dovedită și de descoperirea pe Valea Geroasei, în punctul numit „Canepiste” a părţii superioare a unei rășnițe, apreciată de către regretatul profesor Nicolae I. Simache, întemeietorul și fostul director al muzeului judeţean de istorie din Prahova ca fiind dacică.

Denumirea actuală Şoimari apare în documente încă din iulie 14 1520, și cuprindea pe toţi locuitorii de sub malul dealului Şoimul răspândiți în două hotare: Hotarul de Sus, de-a lungul apei Lopatna Mică (Lopătnița) și Hotarul de Jos, pe apa Lopatnei Mari. La confluența apelor Lopatna cu Lopatnița, Geroasa și Starcu a funcţionat un punct de vama – Vama Lopatnei menţionat în anul 1482, martie 23. Legenda grăiește despre nevoia de şoimi ce trebuiau daţi Porţii Otomane de domnitorii țării. De aceea sunt așezati cu hrisov domnesc în toată moşia de la Şoimari şapte moşneni de încredere cu porunca prinderii şoimilor care aveau sălașuri în Dealul Şoimul și împrejurimi, creşterii acestora și trimiterea la soroc către curtea domnească.

Satul Măgura , aparținător comunei Şoimari, își păstrează denumirea de dealul ce străjuiește dinspre sud această localitate. Cuvântul „măgura” este de origine geto-dacă și înseamnă ridicătură rotundă de pământ. Toponimul „curmătura” îl întâlnim în multe localități din judeţ, precum și la noi, având sensul de deal care se întrerupe brusc.

Satul Măgura este aşezat la 4 km S – SV de centrul comunei. Documentar, teritoriul său a aparţinut satului Rătești, Atârnați, iar din anul 1968 a luat denumirea după dealul principal de aici, Măgura.

În cursul evului mediu și mai târziu, mulţi români din zonele de graniţă ale Transilvaniei trec munţii pentru a scăpa de dominaţia străină. Aşa cum arată cercetătorul Ştefan Mateș, „între judeţele Prahova și Buzău, din cele mai vechi vremuri până la 1845 a existat un judeţ deosebit Săcuieni (Saac), a cărui denumire vine de la populaţia românească emigrată din părțile secuilor, evident au venit și secui, care a fost colonizată pe acest teritoriu”. Aceştia au format sate proprii, dar de cele mai multe ori s-au stabilit alături de fraţii lor în așezări deja construite, cum sunt cele din vecinătatea noastră: Starchiojd, Posești, Târlești, Calvini, Apostolache, Popeşti, Ungureni, Podenii Vechi, etc.

Cu toate că românii transilvăneni fugiţi din cauza persecuţiei nu au găsit loc în obştea românilor din Şoimari să întemeieze un sat al lor, au rămas mulţi la noi, dovada ne stau numele de Ungureanu, care se mai găsește și astăzi destul de frecvent, mai ales în satul Măgura. De asemenea toponimul „pe Ungureanu” drum ce duce spre Ceptura, pe la hanul „cinci tei” de pe moşia Urlatenilor, apoi numele de Mocanu, Bajenaru, Bodeanu, toate aşezate la marginea vetrei de sat a obștei de atunci. Acestea dovedesc cu prisosinţă statornicia populaţiei de peste munţi la noi.

Existența străveche a localității noastre, viața românească incontestabil neîntreruptă pe aceste meleaguri, este atestată de câteva documente scrise ce nu pot fi negate.