Fiecare dintre noi întâlnește pe parcursul vieții oameni care ne sunt adevărate lecții. Unele pozitive, altele negative. Sunt oameni care ne uimesc…
Fiecare dintre noi întâlnește pe parcursul vieții oameni care ne sunt adevărate lecții. Unele pozitive, altele negative. Sunt oameni care ne uimesc prin atitudini, fapte, prin josnicia sau, dimpotrivă, tăria și frumusețea caracterului. Nu vorbim însă despre exemplele negative, ci despre o familie care ne-a surprins din toate punctele de vedere, în momentul în care ne-a lăsat să-i trecem pragul sufletului și pe cel al casei.
Andreea Jitaru și cele două fete ale sale, Andra și Ștefania, ne-au obișnuit cu prezența lor în toate campaniile organizate în Câmpina. Pe lângă donațiile făcute, cu mic, cu mare, cele trei fete s-au implicat și în acțiunile de mobilizare a altor persoane care să se alăture demersurilor filantropice și, totodată, în etapa de sortare a produselor primite. La prima vedere, niște persoane obișnuite, generoase, cu foarte mult bun-simț, cu niște fețe luminoase, vorbă plăcută, care n-ar da impresia că au fost sau sunt puse la încercări ale vieții.
O postare a Andreei, din luna noiembrie, anul trecut, ne-a pus oarecum pe gânduri și ne-a scormonit ideea că este ceva ce trebuie să aflăm despre ea și despre familia ei. Că viața ei nu este tocmai una roz, iar în spatele a mâinii de om, în care încape atâta bunătate, suferința, lipsurile materiale, dar, mai ales, cele de natură sufletească și încercările ard, de ceva vreme, ca un jar care nu dă semne să se stingă.
„Stau de multe ori în fața unei fotografii și cad pe gânduri. Nu-mi pot răspunde la nicio întrebare dintre cele care-mi trec prin minte. Una însă stăruie în sufletul meu: cum a fost cu putință risipirea familiei mele, căci despre ea era vorba în fotografie? O mămică înaltă, drăguță, ce privea cu simpatie spre tata, un tătic blând și înțelegător, dar mai reținut în sentimentele sale. Și amândoi alături trup și suflet de unica lor fetiță: Andreea Ioana. Aveam șase ani și era ultima dată când apăream alături de părinții mei. Nu înțeleg de ce, dar mama a plecat de acasă fără să se mai uite înapoi… Oare ce rău i-am făcut? De ce sunt eu vinovată că am venit pe lume? M-a iubit ea vreodată? Cu siguranță, nu! Tata nu știa cum să se poarte mai frumos cu mine ca să suplinească lipsa mamei. Treptat, am început să mă obișnuiesc fără mama, dar nu s-o și uit. Tata a preluat si atribuțiile ei si nu i-a căzut greu. Îmi zicea, adeseori, ce mult mă iubește. Dar destinul a fost nemilos cu mine, ori cu el sau, poate, cu amândoi. Într-o zi mohorâtă, pe când nori grei se grăbeau să acopere cerul, nelăsând nicio oază de lumină, am primit vestea că tatăl meu a murit într-un accident. Am simțit că universul se prăbușește peste mine, că o ceață grea se lasă pe creieri și-mi apasă sufletul… Aveam doar zece ani, suficienți însă să simt în acele clipe cât de singură am rămas. Aveam inima împietrită. Cu întreaga mea ființă se petrecea ceva ciudat. Oriîncotro mă uitam vedeam privirile care mă compătimeau, dar…atat. Numai într-un colț, înconjurată de mulțimea de oameni străini care veniseră să-l vadă pe tata, doi ochi împânziți de lacrimi priveau spre mine ca ultima lor speranță, iar eu vedeam în ei unica mângâiere a bunicii. Câtă durere a putut chinui atunci trupul fraged al unui copil care nu pricepea de ce oare viața îi dă lui, copilului, lecții atât de aspre. M-am apropiat cu sfială de sicriul în care era așezat tata… Am vrut să-i vorbesc ca altădată, dar acum nu mai puteam. Mâna cu care mă mângâia în locul mamei era, acum, zdrobită, picioarele însângerate, iar pleoapele acopereau pentru totdeauna privirea blândă cu care mă învăluia. Un ciot de om, atât mai rămăsese… În locul unde s-a așezat acum, ca să nu-l mai supere nimeni, sub o salcie plângătoare, merg adeseori. Aprind o lumânare, îngenunchez la mormântul lui și-l strig…, dar zadarnic! El nu mă mai aude… Cu mâna tremurândă, îi așez cu grijă, lângă lumânări, un buchet de trandafiri udați cu roua ochilor mei… Mă-ntorc acasă la bunica. Sprijinită în toiag, ea priveste cu durere în ochii mei și-mi simte jalea din suflet. Mă mângâie, mă sărută pe frunte și lacrimile mele se-ntâlnesc într-o îmbrățișare din care lipsesc tata și mama…”.
Rândurile îi aparțin Andreei Jitaru (foto) și au fost postate pe pagina ei de Facebook, în noiembrie, anul trecut. Un noiembrie urât, care pe lângă avalanșa de amintiri, i-a adus și noi încercări. Măcinată de problemele de sănătate ale copilelor, dar, mai ales, de diagnosticele interminabile ale soțului ei (sindrom de colon iritabil, care-i generează periodic stări depresive, fisură de menisc, hernie inghinală și un chist în mijlocul prostatei), Andreea a cedat. A picat la pat, fiind „vizitată“ aproape zilnic de medicii de la Ambulanță, chemați de urgență de soțul disperat că-și vedea soția slăbind pe zi ce trece și în incapacitatea de a se mișca. Și de parcă nu ar fi fost suficient, după zilele de concediu medical, Andreea mai primea o lovitură. A fost anunțată că postul unde era angajată, de lucrător la un depozit farmaceutic, i-a fost desființat și a fost dată în șomaj.
Oare câte persoane nu ar claca în astfel de situații?! Oare câte persoane nu s-ar compătimi și nu ar privi egoist spre drama lor?! Andreea nu a avut timp să-și plângă de milă. S-a gândit că are un soț care are nevoie de ea, dar mai ales două copile care nu trebuie s-o vadă suferind și, mai ales, pe care să nu le priveze de atenția ei și de imaginea că mami este puternică, zâmbitoare, optimistă, bună, că mami este exemplul lor. Astfel, în acel noiembrie, dar și decembrie, am regăsit-o pe Andreea în rândul voluntarilor activi ai Grupului „Pentru Tine!“, un om dornic să ajute, un om care n-a suflat o vorbă despre problemele prin care trecea și care s-a mobilizat să-și continuie studiile la școala postliceală sanitară din Câmpina. Cum se descurcă acești oameni dintr-un venit care, în prezent, nu depășește o mie de lei este greu de înțeles, greu de spus. Îi ajută bunicii Andreei, deveniți „mami“ și „tati“, după moartea tatălui ei, dar și mama lui Gabi, atunci când poate. Se simt stingheri atunci când îi întrebi despre lipsurile lor, despre problemele pe care le au de înfruntat. Își doresc să aibă sănătate, pentru că toate celelalte piedici sunt de trecut.
Mai târziu aveam să aflăm de ce Andreea nu ne-a spus nimic: „Noi ne avem unii pe alții, suntem optimiști, luptători și, împreună, simt că putem trece peste toate… Să treacă luna aceasta și voi merge din farmacie-n farmacie. Sunt sigură că-mi voi găsi ceva de lucru în domeniul acesta. Ne vom descurca. Sunt alții care au mult mai puțin decât noi, dar care depind de mâna de ajutor pe care le-o putem întinde“ . Un mesaj pe care soții Jitaru l-au insuflat și celor două fete ale lor.
Comentarii