Grădinița din Jugureni

04.04.2013 – o zi care a început ca oricare alta. Când mi s-a cerut să merg la grădinița din Jugureni pentru a îi fotografia pe copiii care învață acolo, m-am bucurat că, în sfârșit, am găsit o trebuință camerei mele care zăcea în bibliotecă fără vreun stres. Așa că, la 8 dimineața, microbuzul pornea din Mizil și se îndrepta cu viteză spre acest sat despre care nu știam mai nimic.

Pe tot parcursul drumului, întregul peisaj era acoperit de o ceață înspăimântătoare care mi-a făcut stomacul să se strângă. Colindând pe străzi sinuoase, eram bucuroasă să recunosc anumite peisaje și uimită să descopăr altele. Nu am înțeles prima dată că trebuia să cobor, aș fi vrut ca drumul să dureze mai mult, dar, când mi s-a repetat, am coborât pe asfaltul plat, în aerul umed și confuz. Mai aveam puțin de mers pe jos până la grădiniță, mers pe care l-am completat cu fotografierea peisajului din ce în ce mai captivant. Camera mă trăda, însă, căci nu vedeam în ea adevărul complet, așa cum ochii mi-l prezentau. Ne-am întâlnit și cu o mămică, venind grăbită cu copilul la grădiniță.

Într-un final, am ajuns. Pot să spun că mă așteptam la orice, dar nu la asta. De pe șoseaua asfaltată, priveam în jos la școală, așezată parcă pentru a fi privită din panoramă. Era o școală simplă, ca multe altele pe care le-am văzut în mediul rural, recent renovată și foarte tăcută. În curte se zărea un trunchi imens de copac tăiat și alți copaci mai mici. Aveau chiar și teren de fotbal, care, probabil, într-o zi însorită, ar fi fost plin de copii.

Ușa grădiniței se deschide ușor în fața mea și sunt uimită de căldura cu care mă întâmpină. Pe ușă scrie „Grupa Îngerașilor”. Intru, alături de educatoare și de mămica și copilul cu care ne-am întânit pe drum, cărora li se mai alăturase încă un copil. „Doar doi?” mă întreb eu, amintindu-mi că, atunci când ajungea educatoarea mea în sală, eram peste douăzeci de țânci nerăbdători. Doamna educatoare îmi explică: ceilalți urmau să vină cu microbuzul, căci erau din satele vecine. Gândul mă cutremură pentru o secundă, în timp ce îmi imaginez cum e să faci naveta când nu cunoști nici măcar cursul valutar.

Ieșim înapoi la poartă, așteptându-i, căci trebuie să mergem la biserică, unde copiii vor primi Sfânta Împărtășanie. Microbuzul sosește rapid și din el coboară buluc mai mulți copii decât aș putea număra. Bineînțeles, majoritatea școlari. Lângă educatoare se așează încă patru copii, doar unul însoțit de mamă. Doar atâția. Șase copii.

Pornesc curioasă spre biserică, amintindu-mi că rolul meu este să fac cât mai multe poze. Casele alternează bulversant: vilă-dărăpănătură. Trecem și pe lângă un monument în formă de cruce, dar sunt prea absorbită de peisaj pentru a mai citi în cinstea cui a fost ridicat. Pentru a ajunge la biserică trebuie să urcăm pe un drum care, în loc de asfalt, are o sumedenie de pietre. Simt forma fiecăreia sub talpă pe măsură ce înaintez. Înainte de biserică, trecem un mic pod care mă duce imediat cu gândul la faptul că am trecut în altă lume.

Curtea bisericii este, totodată, cimitirul, care, pe moment, mă înfiorează. Mulțumită ploii, tot pământul pe care pășim este ud, așa că mă aleg cu o cantitate generoasă de noroi pe încălțări. Biserica este o clădire mică, iar, pe dinăuntru, pereții nu sunt pictați, ci acoperiți de icoane care mai de care mai frumoase. Copiilor le sunt date lumânări și sunt îndemnați să înainteze spre altar. Unul din ei începe să plângă, dar totul se petrece prea rapid. La urma urmelor, erau doar șase copii. Preotul le promite niște pachete cu dulciuri și copiii, entuziasmați, părăsesc biserica.

 

Pe drumul înapoi, decid să las fotografiile și să încerc să vorbesc cu copiii. Iau de mână doi frați care au venit în microbuz. Sora mai mare are mâinile aspre și încerc să i le mângâi cum mă pricep. Doar ea îmi răspunde la întrebări. Mai târziu aflu că avea mâinile așa pentru că ajuta mereu la treburile de acasă. E timidă și răspunde foarte încet în timp ce își urmărește frățiorul cu privirea și îl conduce printre băltoace.

Ajunși înapoi, copiii sunt conduși „în trenuleț” spre baie, să se spele pe mâini înainte de masă. Educatoarea îi ajută răbdătoare și se întorc în aceeași formulă. Pe hol, femeia de serviciu îmi cere să intru în una din clasele de gimnaziu și să le cer copiilor să se potolească până vine profesoara. Mă amuz teribil spunându-le că am fost trimisă de la minister să fotografiez cea mai neastâmpărată clasă și copiii se potolesc imediat.

Înapoi în grădiniță, copiii spun rugăciunea și apoi se așează la masă. La sfârșit, unul din ei împarte o pungă micuță de jeleuri cu toți colegii. Eu le fac niște desene simple pe tablă și mă prefac furioasă pentru că le recunosc prea repede. Apoi decid să le fac un „teatru de păpuși”… impropriu spus, căci mă ascund după catedră și mișc niște jucării pe ea. Îmi amintesc că făceam asta în copilărie, nu la grădiniță, ci la bunica acasă, cu fiecare ocazie care se ivea. Fascinați, copiii răspund atent și râd la improvizațiile mele. Când văd că s-au plictisit, le propun să ne jucăm cu o mingiuță și asta îi încântă și mai mult.

Unul din copii aduce un bebeluș la mine și stau puțin să mă gândesc ce ar trebui să fac cu el. Îl întreb cum îl cheamă pe bebeluș și, imediat ce primesc răspunsul, înghit în sec fără cuvinte, căci bebelușul poartă, din acel moment, numele meu… Mă prefac speriată când unul din copii plasează o jucărie săritoare la picioarele mele și el nu se mai oprește din râs. Cel mai frumos sunet. Întreb cine a auzit de Scooby-Doo dintre copii și… doar unul răspunde.

Mai târziu, doamna educatoare propune să danseze cu copiii și le oferă niște pampoane de majorete care îi fac să țopăie peste tot. Eu îi filmez fără a scoate vreun sunet și ei sunt, pentru prima dată poate, liberi de orice grijă. Apoi sunt așezați să își demonstreze abilitățile practice și sunt supărați pentru că nu mai au lipici. În cele din urmă, primește fiecare câte unul. La sfârșit, se aliniază toți cu realizările și eu le fac poze lăudându-i.

Nu după mult timp, ei pleacă. Rămân un moment singură în clasă și rememorez tot ce s-a petrecut în ziua aia. Șase copii din doisprezece, câți sunt în total, veniseră la grădiniță. Doi dintre ei veniseră cu mamele. Doi dintre ei erau frați și își purtau grija unul altuia. Doar niște copii. Uitaseră pentru câteva ore că sunt ai cuiva, se bucuraseră doar pentru că erau împreună. Apoi plecaseră înapoi cu microbuzul…

Școala din Jugureni are în total opt cadre didactice. Înapoi în microbuz, un profesor a căutat în portofel vreme îndelungată patru monede pentru a își plăti drumul. Iar eu, oricât am încercat să mă pun în pielea lor, am realizat că nu pot întru totul. Ar fi prea mult…

 

– Mihaela Țapu

 

(208)

Impreuna dam mai departe stirile de bine!

FacebooktwitterlinkedinmailFacebooktwitterlinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.