Exclusiv: Dan Puric: „Dem Rădulescu mi-a spus: ‘De câte ori te urci pe scenă să nu uiţi să te bucuri, ca să aduci bucurie celorlalţi!’ ”

Exclusiv: Dan Puric: „Dem Rădulescu mi-a spus: ‘De câte ori te urci pe scenă să nu uiţi să te bucuri, ca să aduci bucurie celorlalţi!’ ”

 Mărturisesc că am plecat cu inima strânsă spre întâlnirea cu Dan Puric. Deşi mă documentasem cu rigurozitate, eram stăpânită de o emoţie care m-a părăsit doar în clipa în care Dan Puric m-a primit în cabina sa. Simplu, firesc, ca pe o veche cunoştinţă. Conversaţia a început imediat.

Reporter: Ce părere aveţi despre publicul din Ploieşti?

Dan Puric: Eu am avut o întâlnire anul trecut, după care am plecat, să zic aşa, împlinit sufleteşte, pentru că,  întotdeauna când îţi dă Dumnezeu şansa unei întâlniri, trebuie să-i mulţumeşti. Şi când ai o întâlnire nu se mai separă să zicem”public” şi „cel care vorbeşte”, e o substanţă acolo de bună calitate şi am rămas aşa cu o bucurie.

Reporter:E ca o chimie să zicem, e ca un fluid care circulă de la suflet la suflet…

Dan Puric: Da, da. Ăsta poate este cel mai important lucru care se poate întâmpla într-o Românie devastată, atomizată, gonită spre comportamente străine de fire, ei găseşti insule de ştiu eu aşa…, comunicare e un cuvânt foarte pretenţios, de înlănţuire sufletească, se leagă lucrurile şi atunci parcă respiri şi parcă ai nădejde.

Reporter: Acest sentiment v-a animat să reveniţi acum, la Ploieşti?

Dan Puric: Iată am fost invitat să prefaţez un spectacol minunat „Rencontres”, făcut de Dragoş Hulubă şi Violeta Hulubă, un cuplu extraordinar, care a fost premiat şi internaţional. Ei fac parte din compania mea. Se numeşte „rencontres”, deci „întâlnire” şi atunci să zic voi vorbi şi eu aproximativ o oră despre iubire, să facem cum zice grecul probedeutică, adică pregătim publicul.

 Reporter: Când spuneţi că vorbiţi despre iubire, ştiind că iubirea are mai multe valenţe, la care dintre acestea vă veţi referi?

Dan Puric: Le luăm pe rând – de la simplul şi minunatul act al îndrăgostirii, prin care am trecut cu toţii sau aproape cu toţii şi care îţi schimbă natura- la iubirea normală, care ne ajută să procreem, nu să ne reproducem, ci să procreem- ceea ce este un lucru dumnezeiesc şi până la iubirea cea deplină, care este iubirea de Dumnezeu şi iubirea dumnezeiască, a lui Dumnezeu faţă de noi- care ne ţine- adică e acel ceva care te înalţă dincolo de istorie. Ca să o luăm în termeni concreţi, gândiţi-vă că lumea de astăzi , care este o lume care se urâţeşte de la o secundă la alta, România de astăzi, care este o ţară distrusă, ea nu rezistă decât pe filonul acesta, de iubire creştină. N-are pe altceva, nu pe proiecte europene, alea-s istorie, administraţie, e ca şi cum ai vrea să faci o căsnicie pe fondurile din bancă şi nicidecum pe afinitatea sufletească. Noi rezistăm datorită afinităţii sufleteşti cu creştinismul. Pe noi aproape că ne-a găsit precreştini chestia asta. Şi atunci , vedem două Românii – o Românie care se demolează, se dărâmă, se mozaichează, se occidentalizează în sensul prost, se secularizează , iar pe de altă parte este o Românie profundă, care tace, rabdă, dar nu se schimbă.

În basmele populare româneşti, care sunt aşa, un fel de bijuterii, iar basmele sunt scrise pentru copii şi fiind scrise pentru copii, nu pot să mintă, deci spun adevărul. Spunând adevărul într-un anumit fel, dintr-o dată parcă te lămureşti asupra vieţii. De ce am făcut mica paranteză? Am găsit într-un basm un lucru extraordinar, pe care l-am spus într-o conferinţă zilele trecute, fermierilor, latifundiarilor care sunt acum la noi. Şi am zis aşa: Un ţăran român, tânăr, frumos, vroia să ia în căsătorie o fată şi nu avea cum. Şi apare zmeul şi zice: „Te ajut eu!” Face un contract cu acest zmeu. Evident că dacă faci contract cu dracu’ nu prea e bine. Vine şi îşi cere plata după un anumit timp. Ţăranul era foarte trist, era distrus sufleteşte să plătească tributul acesta. Şi ştiţi cine îl ajută? Pâinea de pe masă. Şi pâinea zice: “Lasă că vorbesc eu cu zmeul, cu demonu’. Uite despre ce este vorba: eu am fost un bob de grâu şi m-au băgat în pământ şi m-a apăsat pământul şi am răbdat, rabdă şi tu şi au venit ploile şi a venit zăpada şi a venit gerul şi am răbdat, rabdă şi tu, şi am ieşit la suprafaţă şi am crescut şi m-au secerat, m-au treierat şi m-au dus la moară şi m-au bătut cu pietre şi m-au făcut făină şi am intrat în cuptor şi am răbdat, rabdă şi tu” şi vezi prin aceste sfaturi care i le dă zmeului, care era nerăbdător –  zmeul era un fel de om politic, dorea să rezolve într-o după amiază, ceea ce nu se rezolvă decât în secole – a pleznit zmeul, pentru că nu avea capacitatea să rabde –  este ca şi la noi cu comuniştii care au puterae de 70 de ani, ei sunt nerăbdători să pună mâna pe toată ţara – au pus mâna pe toată ţara, din punct de vedere politic au făcut-o praf, dar nu pot să pună mâna pe suflet – atunci pâinea le spune “ băi flăcăi, de la Petru Groza, Lenin, neamul ăsta vine de 2000 de ani – a răbdat, rabdă şi tu – uitaţi ce se întâmplă în lume! Pâinea ne învaţă. Nu este o răbdare de asta imbecilă – mămăliga nu explodează! – asta este părerea proastă a Occidentului cinic vis-à-vis de noi. Dacă noi nu aveam răbdarea asta, dispăream din istorie.

Răbdarea face parte din dragoste. Sfântul Apostol Pavel zice:”dragostea cu iubirea pe toate le rabdă, le îndură”, chiar repetă, “ cu nimic nu se mândreşte”.

Deci, nu e o conferinţă, e doar o întâlnire, în care eu spun ce simt, plecând de la iubire.

 Reporter: Plecând de la iubire şi extrapolând, având în vedere că şi Dumneavoastră şi cu mine avem „rădăcinile”pe meleaguri buzoiene, putem vorbi despre iubire faţă de meleagurile natale? V-am urmărit pe 30 decembrie, anul trecut, la Romania TV, la emisiunea lui Cătălin Striblea, în care aţi povestit despre accidentul pe care l-aţi avut la pescuit.

Dan Puric: Cu electrocutarea?

 Reporter: Da. V-aţi dus la spitalul din Nehoiu, spitalul era închis, dar aţi găsit acolo, oameni care fuseseră „ucenicii” părinţilor Dumneavoastră, vă ştiau părinţii foarte bine.

Dan Puric: Ce coincidenţă, că mă puteam electrocuta în Bucovina sau în Maramureş – nu, acolo – unde au fost ai mei medici.

 Reporter: La rădăcini …

Dan Puric: Da, la rădăcini. Eu cred că Buzăul este însfinţit de 2 ori. Odată că acolo este o zonă unde s-au retras sirienii, sunt acolo pe la Colţi acele chilii în piatră, ca la Athos. Are o energie creştină fantastică. Din energia asta fantastică a răsărit acel geniu al poeziei creştine, Vasile Voiculescu. Nu ştiu dacă a fost înger sau om. Primăvara scria şi copacul din curte a crescut aşa mult şi a intrat creanga pe geam. El nu a mai închis geamul nici iarna geamul, ca să nu o rupă. Asta o găseşti doar la marii sfinţi. Să ne închipuim că acest om a fost bătut în închisoare,  a fost torturat, umilit – asta au făcut cei care ne-au dat comunismul şi acuma sunt transfiguraţi în globalizare şi dacă aţi observat nu pot să-şi ceară scuze. Eu m-aş duce la Bruxelles să le spun aşa:”Lăsaţi  puţin  asta cu untul, Danone şi cu margarina” şi i-aş întreba aşa „Aţi auzit de Vasile Voiculescu?” şi vor spune „Nu”, „Aveţi răbdare 5 minute să vă spun ca să ştiţi de ce România e o ţară martiră?”, dar … probabil nu cu ei trebuie să stăm de vorbă. A zis cineeva că: cu Cioran ne lăudăm în faţa lumii, iar cu Ţuţea în faţa lui Dumnezeu!

 Reporter: Foarte frumos!

Dan Puric: Da, da. Frumos!

 Reporter: După absolvirea liceului de artă „Tonitza”în 1978, în 1985 aţi terminat IATC, la clasa Profesor Dem Rădulescu. Putem vorbi că întâlnirea cu Dem Rădulescu a fost un moment deosebit în viaţa, în cariera Dumneavoastră?

Dan Puric: Retrospectiv îmi dau seama şi mai mult, pe an ce trece ce valoarea avut. Odată că era un pedagog fantastic –  el avea vână ţărănească.

 Reporter: Din Vâlcea ştiu că se trăgea.

Dan Puric: Da, zicea” Eu sunt ţăran  de la Vâlcea”- în plin comunism, în care totul era pervertit şi schilodit, găseai comportamentul unui ţăran cu geniu al umorului, care îţi dădea sănătate sufletească, dincolo de profesie. Râdeam la cursuri, dar nu era râsul ală prostesc, el când spunea câte o glumă , te lămurea definitiv asupra vieţii. Era un spirit liber, dezinhibat.

De exemplu, ce indicaţii ne dădea la Cehov. Jucam la clasă „Trei surori”. Era o situaţie tot timpul conflictuală. El ne-a întrebat: „de ce se ceartă ăştia tot timpul acolo?”. Au început studenţii să spună, după aceea m-a întrebat şi pe mine. „Spune tu dragă Puric, că tu ai citit mai mult decât necăjiţii ăştia”. „Domnule profesor ei încearcă să rezolve totul la nivel de conştiinţă”. Mi-a zis „Gică ai citit mult şi ai înţeles puţin. Nu, îţi spun eu, ăştia se ceartă că nu au serviciu”. Nu m-am gândit niciodată. Nişte oameni care nu au serviciu şi stau tot timpul într-o încăpere, se plictisesc, se enervează unii pe alţii. Numai un om cu un spirit din ăsta liber – dezinhibat faţă de procesele psihologice sau de cultură putea să observe un lucru atât de esenţial. A avut geniu. Eu l-am considerat şi-l consider tatăl meu întru artă. Îi datorez totul. Şi aproprierea cu el, să-l vezi pe el ca om; el nu era dascăl, era părinte, el avea grijă de noi şi după, părea de o severitate fantastică, de fapt se apăra. Era un copil nemaipomenit. Dacă stăm să ne gândim câtă bucurie a adus el în sufletele oamenilor în perioada aceea, alături de Amza Pelea, Octavian Cotescu, Toma Caragiu. Iată ce se întâmplă astăzi cu televiziunile şi cu grupurile astea de divertisment, extrem de vulgare, dar care sunt promovate ca să ducă lumea în jos. Da, el era o înălţare sufletească, o curăţenie sufletească.

 Reporter: Deci, putem vorbi de o întâlnire fastă.

Dan Puric: Extraordinară, parcă mă întărea. La clasă când făceam improvizaţie, aveam senzaţia că sunt într-o curte la ţară şi mă joc cu un băiat mai mare, mai talentat şi mai inteligent, care mă învăţa tot felul de şotii. Dispărea bariera de profesor. La un moment dat, când îi plăcea ceva foarte mult, devenea atât de rapid copil, improviza şi te contaminai, te îmbolnăveai, în sensul bun al cuvântului. Chiar mi-a lăsat moştenire şi mi-a zis: „Dragă Puric, de câte ori te urci pe scenă să nu uiţi să te bucuri, ca să aduci bucurie celorlalţi”.

 Reporter: Ce poate fi mai frumos! E ca un manifest al actorului, până la urmă.

Dan Puric: Da, da.

 Reporter: Privind retrospectiv, ce au însemnat pentru Dumneavoastră, anii petrecuţi la Botoşani?

Dan Puric: A fost aşa, un soi de şansă unică, în contextul în care totul se citea invers, adică mi s-a spus că acolo se agaţă harta în cui, că acolo o să mor şi eu acolo am înviat. În sensul că, de când am intrat pe uşă acolo, era un maşinist micuţ, mai ţigănos, de o intelingenţă nemaipomenită. El nu imi spuneau Domnul Dan Puric, imi spunea Domnul Dănuţ, era un diminutiv, cu care imi arăta că mă iubea – „Domnul Dănuţ, la noi scena este icoană” şi mi-a plăcut aşa de mult consideraţia acestui om. Şi apoi a fost sufleorul teatrului, care m-a întrebat dacă l-am citit pe Eminescu. „Sigur că l-am citit ‘Luceafărul, ‘Scrisoarea III’ ”, „Nu, n-ai citit nimic”, mi-a zis. Şi m-a dus la el acasă, avea o bibliotecă fantastică şi mi-a dat să citesc întreaga operă politică a lui Eminescu. Tot acolo am aflat de la Domnul Glăvan, Dumnezeu să-l odihnească!, secretarul literar, ceea ce nu am aflat nici de la George Călinescu – el mi-a zis în două cuvinte „Eminescu a fost şi poet”, şi eu m-am supărat, „Cum adică a fost şi poet?”, „Da, pentru că înainte de toate a fost o conştiinţă”. Şi dacă te uiţi sunt foarte mulţi poeţi mari, dar nu sunt conştiinţe. Vasile Voiculescu a fost şi el o conştiinţă creştină. Eminescu a fost o conştiinţă naţională, el a început ca sufleor al Teatrului Naţional şi a terminat ca sufleor al conştiinţei naţionale. Nicolae Iorga spunea de Botoşani „că este Florenţa României”. Nu am simţit nivelul scăzut de viaţă, erau foarte generoşi moldovenii, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. A fost nemaipomenit. De fiecare dată când ajung la Botoşani, acum, am o tresărire sufletească.

 Reporter: Mi-aţi anticipat puţin următoarea întrebare. Aţi simţit că la Botoşani este un pol cultural fantastic, datorită celor care s-au născut aici?

Dan Puric: Botoşaniul văzut în 1985 părea a fi surpat de comunism, ca toată ţara. Era o României care dăinuia, care nu ţinea cont. De exemplu, îşi îngropau altfel oamenii. Adică nu se grăbeau cu maşina, ca în Bucureşti. Întâlnirile, felul lor patriarhal de a fi, peste tot simpozioane, era ceva deosebit. Acolo am cunoscut-o pe Amita Bhose. Să văd eu, în plin comunism, o indiancă îndrăgostită de Eminescu, era ca o umbră de melancolie extraordinară. Calitatea oamenilor, aia tacită, invizibilă, felul cum îţi dăruiau ceva, felul cum vorbeau – era un fel de ospitalitate din asta organică. Era o Românie profundă, care nu glăsuia, tăcea. Dar vorba unui basarabean care m-a văzut cu spectacolul de pantomimă „iată câte poate spune un român, atunci când taşe”.

 Reporter: Cum aţi ajuns la spectacolele de pantomimă?

Dan Puric: Din disperare, pentru că cenzura era atât de puternică şi atunci mi-am zis că trebuie să găsesc un limbaj şi am combinat pantomima clasică, cu stepul, cu dansul, de unul singur. Am fost un autodidact în chestia asta. Merge de la suflet la suflet. Mi-a zis unul: „Băi Dane, am fost la spectacolul tău, nu am înţeles nimic, dar mi-a plăcut totul”. Are alt nivel de comunicare.

 Reporter: Anul trecut, v-am văzut în ianuarie la Conferinţa „Despre valori şi moralitate”, iar în martie în piesa de teatru „Idolul şi Ion Anapoda”. Cum se împletesc aceste trăiri aparte?

Dan Puric: Acolo eşti în chinga rolului, dar capătul rolului e tot o mărturisire creştină. Acolo e un om bun, o lume, o Românie interbelică, care nu era schilodită de comunişti şi vectorul de transmisie este acolo. Evident că este un efort specific, sunt emoţii specifice. Aici lucrurile sunt mai vulnerabile, acolo te păzeşte rolul, aici te păzeşte Dumnezeu. Într-un rol lumea ştie convenţia, ştie că e la teatru. Aici nu e convenţie, este chirurgie pe nerv deschis şi nu poţi spune oamenilor lucruri plictisitoare. Mai ales în situaţia în care România devine apatică, neliniştită, e dezamăgită, nu poţi face chestii d eastea să-i încurajezi inutil. Avea o vorbă Mircea Vulcănescu, filozoful martir care a murit la Aiud: „Azi sunt aici nu ca să am dreptate, ci ca să ne lămurim”. Ce lucru frumos!

 Reporter: Să stabilim cum stăm practic …

Dan Puric: Nu aţi văzut că in viaţă când te lămureşti pleci mai puternic, te aşezi sufleteşte. Nu e vorba de raţiune, e vorba cum zice Blaise Pascal: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.

 Reporter: O ultimă întrebare. Cu siguranţă, credinţa în Dumnezeu aţi avut-o sădită din familie. V-a determinat ceva să credeţi şi mai puternic?

Dan Puric: Da. Aşa este. Să nu vă închipuiţi că la mine în familie erau tipi din aceştia, care te obligau să mergi la biserică. Tata mi-a zis: „Măi băiete, mă, Dumnezeu există!”. Dar l-am văzut comportându-se în normele de bun simţ. Mama era mai cu pomeni, cum sunt femeile care întreţin partea ritualică, dar face foarte bine, să ştiţi. Femeile ţin neamul. Mama vorbea cu bunica de Victor, de tătăica, de Fănică săracul, mai plângeau, după aceea am aflat că Fănică era fratele ei, care murise pe front. Era ceva fantastic, se lega o pomenire, îi aducea vii, dar nimeni nu mi-a zis, de unde rezultă că m-am născut cu chestiile astea şi am putut să recunosc şi evident că în viaţă, pe urmă, am avut nişte lovituri fantastice până la o disperare de sine şi atunci singurul care m-a ajutat, a fost Dumnezeu. L-am simţit că vine, că îţi dă o putere. Staţi să vă explic despre ce este vorba. Când a murit tata, am simţit o forţă atât de mare, eu l-am spălat, eu l-am îmbrăcat, nu am făcut în viaţa mea lucrul ăsta, dar în clipa aia m-am întărit şi o ajutam şi pe mama şi pe fratele care-şi pierduse cumpătul şi atunci Dumnezeu îţi dă o forţă să treci prin … Pe de altă parte, mi-a murit cineva foarte drag, primul meu copil, la 10 luni, mai mult peste asta nu se poate trece şi stăteam la priveghi, dacă poţi să stai la priveghi la propriul copil, ştiţi ce mi s-a întâmplat? Cum a venit Dumnezeu? Eram prin Botoşani, într-un bloc amărât, nici bani de înmormântare nu aveam şi a venit un ţăran care mi-a povestit, cum a lucrat la menajerie la circ, cu lei, cu tigri, mi se păreau nişte lucruri aberante. La un moment dat m-a făcut să râd, m-a ţinut toată noaptea, până când a venit soţia lui dimineaţa şi a zis : „Lasă mă omul în pace, în necaz”, ştiţi ce a zis „Păi d-aia sunt aici, să-l scot din necaz cu vorba”. Ăla e sufletul românesc! Vă daţi seama? Şi atunci simţi că Dumnezeu te întăreşte, îţi trimite oameni când eşti într-un moment fantastic de dificil, nu te lasă.

 Reporter: Dumnezeu lucrează prin oameni!

Dan Puric: Da, îţi trimite. Era un anonim. Nu a venit un profesor universitar, nici măcar un preot. Nu a vrut Dumnezeu. Mi l-a trimis pe ăsta. Şi ăsta m-a întărit. Nu ştiu m-a întărit, mi-a dat putere. El mă ţinea treaz. Aici e paradoxul hristic extraordinar, nu ştii când apare. Isus întotdeauna te surprinde. Nu ati văzut, Maica Domnului e grabnic ajutătoare. Nu te amână!

 Reporter: Atunci, când ai nevoie!

Dan Puric: Atunci vine. Ai sentimentul că ţi se întâmplă ceva rău, dar tocmai răul acela te salvează. În aparenţă, că tu nu ai mintea aia creştină cu care să judeci, se numeşte dreptate ascunsă lucrul acesta. În viaţă, doamnă, nimeni nu este perfect. Suntem plini de păcate şi asta nu e o chestie de impostură, mai greşeşti în viaţă. Mie mi-a zis un monah o chestie extraordinară: „Domnul Dan, când nu mai puteţi şi cădeţi într-un păcat, să cădeţi cu faţa în sus, spre Dumnezeu”, adică să nu te întorci de la el, că nu te lasă. Dumnezeu nu lasă pe nimeni, nici pe amărâţii ăştia care au făcut ţara varză. Mă gândesc câteodată, că se duc acasă, au soţii, ce le-or spune? Nu-i văd fericiţi, cu copii care se droghează – nu sunt fericiţi. Mă gândesc aşa cu grijă creştină. Şi-or da vreodată seama?! Cam asta-i, doamnă!

 Reporter: Vă mulţumesc frumos, a fost o încântare!

Dan Puric: Doamne ajută!

 A consemnat: Monica BOSTAN.

(2184)

Impreuna dam mai departe stirile de bine!

FacebooktwitterlinkedinmailFacebooktwitterlinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.