Cinci fete din Vâlcănești, orfane de mamă, au nevoie de noi pentru A VISA, A SPERA, A CREDE!

Cinci fete din Vâlcănești, orfane de mamă, au nevoie de noi pentru A VISA, A SPERA, A CREDE!

– Mai știi cum arăta mama ta?
Tăcere…
– Ții minte cum te alinta?
Din nou, aceeași tăcere, dublată de o privire ce mi-ar fi spus multe dacă ar fi știut ce și, mai ales, cum. Dar n-avea de unde să le știe. Ariana avea doar trei ani când mama ei s-a dus pe drumul fără de întoarcere, când cele patru surori mai mari ale ei plângeau în hohote fără ca ea să-și dea seama de ce, când multă lume le-a trecut pragul și le tot repeta „săracele de voi“, când tatăl a rămas împietrit de-o durere mută, iar atunci când îl întreba de „mami“, în loc de cuvinte vedea numai lacrimi… Tații nu plâng, ei sunt cei mai puternici… Dar al ei plângea… Își pierduse soția și pe mama celor cinci fete, își pierduse sprijinul, omul de bază. Ciroza hepatică dezvoltată de o hepatită netratată a fost cea care i-a adus moartea soției lui Ioan Capdefier.

Atunci și acum

Ariana are acum cinci anișori, este mezina familiei Capdefier din Vâlcănești, iar în ultimii doi ani a uitat noțiunea de „mamă“. La fel și surorile ei: Fabiola (7 ani), Oana (11 ani), Alexandra (12 ani) și Cătălina (13 ani). Pierderea le-a apăsat cumplit, liniștea copilăriei le-a fost tulburată, iar întrebările au început atunci să curgă în avalanșă: „Cine va avea grijă de noi? Cine ne va găti, cine ne va spăla și călca hainele, cine ne va face casa să arate «lună» de Sărbători? Cine ne va mai mângâia, alinta, cui vom spune tot ceea ce avem pe suflet?”

Problemele au curs una după alta în acea perioadă fatidică pentru familia Capdefier.

„Financiar, eram bine atunci, chiar prea bine. Lucram ca sondor la Rompetrol. Am fost plecat și pe-afară și aveam luni în care luam și 6-7000 lei. Dar a venit momentul în care am căzut! Soția a murit, iar la vreo două luni am rămas fără serviciu, cu cinci fete mici, dependente de mine. Am crezut că o să înnebunesc“, ne-a mărturisit Ioan Capdefier.

Însă știa că trebuie să-și găsească acele resurse de a merge mai departe. A început să gătească, să spele, să calce, să învețe cum e treaba cu pieptănatul și aranjatul părului, cu jocurile copilelor, să fie prezent la ședințele și serbările lor. L-au mai ajutat pe ici-colo mama lui și rudele din vecinătate. Însă, baza este în el.

„Când a început Ariana grădinița, a trebuit să stau cu ea. Am crezut că se rezolvă dacă stau o oră, două, dar a cam trebuit să fiu prezent tot programul, timp de câteva zile. Într-un final, s-a obișnuit, iar acum merge de plăcere“, ne-a povestit, amuzat de situație, tatăl fetelor.

Povestea le-a apărut, în urmă cu ceva timp, și în presa locală, iar în urma articolului au fost mulți oameni care s-au mobilizat și i-au ajutat. Cum se întâmplă de obicei, în astfel de situații, cei mai mulți le-au dus haine și jucării. Au fost binevenite. Pentru că au fost din plin, au avut de unde să dea și mai departe. Însă ajutorul principal stătea tot în puterile lor. Oamenii vin și pleacă, îți oferă o mână de ajutor, pe moment, dar ține de tine, de tăria și dorința proprie ca să depășești astfel de situații. Ioan Capdefier a înțeles lucrul acesta și a încercat să-l inducă și fetelor lui.

Copile cu obligații de adult

Treptat, parte din treburile casei au revenit copilelor mai mari. Își impart timpul între școală și obligațiile gospodăriei. Poate că nu este cea mai ordonată casă, poate că față de locuințele din jur face notă discordantă și, poate, la o primă vedere ai tentația să judeci sau să privești cu reticență totul. Dar, înainte de a pune o etichetă, ar fi bine să vedem dincolo de aparențe. Când au rămas fără mamă, copilele aveau între 3 și 11 ani. Principala lor ocupație, atunci, era joaca. S-au trezit, peste noapte, cu o multitudine de obligații de adult, fără să mai aibă un model feminin, fără sfaturile unei mame. Chiar dacă tatăl a încercat să le lase, în continuare, bucuria copilăriei, puterile și timpul nu i-au ajuns întotdeauna. Astfel, fetele mai mari au preluat rolul de mamă pentru cele mici, au fost nevoite să învețe să gătească, să spele, să aibă grijă de animale…să-și ajute omul care, acum, este totul pentru ele și căruia i se umezesc ochii atunci când le privește.

„Sunt fetele mele! Încerc să le ofer tot ce pot și tot ce au nevoie. Ca să fiu cu ele, n-am putut să mă mai angajez. Recunosc că oferte de lucru am avut și am, dar trebuie să fiu aici, cu ele. Vin, plec, mai lucrez pe la unu’, altu’ prin sat, mă mai ajut cu vecinii la diverse treburi, dar fetele știu că sunt în zonă, știu unde să mă găsească dacă au nevoie de mine , ne-a spus Ioan.

În prezent, se descurcă din 1300lei/lună, bani care vin din ajutorul social și alocațiile fetelor. Mulți, puțini…fiecare are măsura proprie. În timp ce unii țipă că astfel de sume sunt insuficiente, dar nu fac nimic pentru a se descurca, Ioan a avut grijă să aibă în gospodărie de toate, de la păsări, animale, până la lemne pentru iarnă. L-ar durea să ajungă la mila celor din jur sau fetele lui să fie arătate cu degetul ca fiind cele care nu au sau să fie triste. Le-a fost suficientă lovitura dată de viață…

„Avem de toate, atât cât poți avea într-o gospodărie de la țară: găini, iepuri, o văcuță. Nu le lipsesc fetelor nici dulciurile, nici alte lucruri. Moșul a venit întotdeauna, din toată sărăcia, am făcut tot posibilul ca el să fie prezent. Sufletește, le lipsește mama. Și mie îmi lipsește…”, a completat bărbatul, cu ochii înlăcrimați.

În ultima vreme, vorbesc tot mai puțin despre ea. Pozele cu femeia nu mai stau la vedere. Nu prea vorbesc nici despre amintirile din acea vreme. O au în minte, în suflet, dar viața merge mai departe, motiv pentru care, tacit, și-au impus o autocenzură a trecutului pentru a putea privi spre viitor.

Teama de a visa

Prinși în a depăși cu demnitate momentul, în treburile de zi cu zi, atât tatăl, cât și copilele au uitat sau își refuză un drept: cel la A VISA… chiar și la lucruri mărunte. Poate că le e teamă, poate că nu știu, poate că nu-și dau seama cum arată lumea dincolo de Vâlcănești. Nu știu ce vor să facă mai departe sau, dacă au ceva în suflet, nu îndrăznesc să exprime cu voce tare acest lucru.

Cu greu am reușit să aflăm de la Ariana și Fabiola, fetele cele mici, ce-și doresc de la Moș Crăciun.

“Eu vreau o casă cu păpuși, iar Ariana își dorește un bebe de jucărie cu căruț, ne-a spus Fabiola, un fel de „purtător de cuvânt“ al familiei.

Despre Oana (11 ani) am aflat că-i place să deseneze. Toată ziua, pe toate caietele conturează tot felul de lucruri. Alexandra este cea mai harnică acasă, dar puturoasă la școală, după cum ne-a descris-o tatăl, în timp ce Cătălina învață bine, are note peste 8, dar are și responsabilitățile cele mai mari acasă.

În cazul acestor copile, principala nevoie identificată este cea de a le deschide ușa spre A VISA, A SPERA, A CREDE! Propunem ca Moșul să vină altfel pentru ele. Nu doar prin a le oferi cadouri, ci prin a le crea amintiri și a le arăta și altceva. N-au fost la Zoo, n-au fost pe Valea Prahovei, nu știu cum arată un parc de distracții sau cum este să vezi un film la cinema. Le putem ajuta să-și descopere talentele sau ceea ce le place cel mai mult să facă. Tatăl le oferă totul pentru o copilărie fără griji, în timp ce noi le putem aduce un strop de culoare, de speranță, de bucurie!

Așteptăm propunerile voastre pentru cadouri altfel de Moș Crăciun!

Cei care vor să se implice în acest caz, o pot face luând legătura cu coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, Cristi Minculescu, fie telefonic la 0726.279.537, fie pe Facebook (pagina grupului de voluntariat este publică).

Text și foto: Liliana Maxim Minculescu

(420)

Impreuna dam mai departe stirile de bine!

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinmailFacebooktwittergoogle_pluslinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.